Caută     
    ŞTIRI       CANAL TV       ANUNŢURI       HARTA       CONTACT
 Stiri - Cultura
Minutul de poezie cu Brândușa Dobriță
Lecție de gramatică

-Știți că „Mama” este un substantiv, care
Se scrie în orice moment cu literă mare,
Fiindcă înseamnă altceva pentru fiecare?
Nu știți?
Păi, de aceea nu sunteți, pe deplin, fericiți!

Lecție de viață

-Știți de ce păianjenii intră în casă
și-și fac pe colțuri plase de mătasă?...
adaugat pe 16/11/2019 00:31
CONTINUARE
'Fatalitate', de Viorica Șerban (VI)
Episodul VI

Soarele era sus. Dormisem, nu glumă. M-a trezit o bătaie în geam.
- Clara, Clara… hai, scoală, am fiert laptele, am făcut și cafea. Vocea Verei m-a readus printre cei treji. Am sărit repede din pat. Am remarcat că iar adormisem îmbrăcată. Gata, îmi spun în gând, trebuie să mă adun, gata cu gândurile… Am ieșit din casă și am zâmbit la soare. M-am întins către el, mi-am lungit trupul să ajung măcar la o rază firavă a lui pogorâtă pe pământ pentru mine.
- Așa de dimineață te trezești tu!? o întreb mirată pe Vera.
- Cum, tu crezi că acum e dimineață? Ia gândește câte am de făcut. Să mulg mai întâi vacile, ele trebuie să plece pe imaș, la păscut. Apoi găinile, rațele, gâștele, dă-le porumb, cătină tocată mărunt, amestecată cu pasat. Și porcii, ei, cu porcii e mai greu. Trebuie să dau cu apă pe unde umblă ei, că altfel nu mai putem sta în curte de putoarea lor. Și dacă mai fac și pâine…
- Ce, tu faci pâine? Nu aveți aici un magazin…?
- Avem, cum nu. Cumpăr, dar o dată pe săptămână îmi place să coc la mine în cuptor, pâine rumenită, sănătoasă… Hai să mânânci și să-mi spui dacă seamănă cu aceea din magazin. Curtea Verei forfotea de oameni. În bucătăria de vară din spatele casei, erau patru femei, fiecare cu îndeletnicirea ei. Una spărgea ouăle și apoi separa albușul de gălbenuș pentru cozonac. Alta dădea carnea prin mașina de tocat. Lângă fereastră zăresc un nas cârn. L-am recunoscut imediat. Le spun: Bună ziua! din pragul ușii. Abia atunci am văzut-o și pe cea de a patra. Era în spatele cuptorului, mesteca de zor într-o oală mare pusă pe plita de lângă cuptor. Și-au ridicat privirea către mine și am văzut în ochii lor surprindere, mirare, că mă văd.
- Doamne, Clara, să nu te mai cunosc, îmi spuse nasul cârn al Smarandei. Ia uitați cine a venit la noi! Și, ca prin farmec, au lăsat tot și m-au înconjurat să mă pupe și să mă îmbrățișeze.
- Nu credeam că mai vii pe la noi…! Au trecut ceva ani… zise Zâna, cea care toca carnea. Aurica scoate capul afară și strigă: Măi, ia veniți să vedeți cine a venit la noi? M-am înroșit toată. După tristețea din casa bunicii, acum aflam dragostea oamenilor din sat cu care copilărisem ani buni.
- Știm, am văzut-o ieri; voi sunteți în urmă cu noutățile… se auzi Ion din mijlocul bărbaților. Cărau mesele și scaunele. Le aranjau pentru masa mare, de cununie…
- Ia așezați-vă voi să mâncăm ceva; hai, să bem și o țuică, c-avem treabă azi, spuse Vera, scoțând din dulap sticla cu țuică. Ei, nu, mai bine o vișinată…
- M-am așezat la masă în fața cafelei pusă acolo anume pentru mine. Cașul proaspăt și laptele din cană aburind mi-au făcut o foame serioasă.
- Azi trebuie să merg la Comana, spun eu cu ochii în ceașca cu cafea. Mai este acolo depozitul cu materiale de construcții?
- Sigur că este; e a lui Gherasim, i-a rămas lui după moartea bătrânului.
- Mă duc să fac comandă de materiale, să-mi trimită luni tot ce trebuie; vreau să renovez casa cât mai stau…
- Dar poate vii și tu la bătrânețe și stai aici, la mătușa Măndia, spuse Zâna în timp ce rupe din caș o bucată să-i încapă între degete. M-am uitat la ea, avea cuțitul alături…
- Așa îmi place mie… să mănânc cu mâna, nu că nu aș putea să folosesc cuțitul și furculița, da parcă e mai gustos așa… se explică îmbujorându-se că eu o observasem. Mă uit la ea, zâmbesc și rup și eu o bucată de caș cu mâna și mușc cu poftă. Au râs toate, am râs și eu.
- Probabil că am să vin… le spun în timp ce mă pregătesc să urc în mașină. Mai am destui ani până la pensie… Am ieșit ușor din curte și am demarat pe uliță. Era goală. Nu mai erau găinile și nici câinii ce te lătrau de cum te simțeau… Ulița era curată. Am privit din nou casele frumos înșiruite. Am ieșit din sat, dar gândurile mele au rămas la cele patru femei. Nu mai știam ce s-a ales de ele. Păreau fericite. Și ce s-au bucurat că mă văd! Doamne, ce minunat este să știi că cineva se bucură de prezența ta!
Mă bucuram și că-l voi vedea pe Gherasim. De când am plecat la facultate, nu l-am mai văzut. Au trecut mulți ani; nu credeam că mi-l voi aminti. Am intrat pe poarta larg deschisă a depozitului. Cineva mă îndrumă cu mâna să merg într-o parte. Era un camion ce se chinuia să iasă. Nu-i prea ieșeau manevrele. Se vedea că șoferul nu are experiență. Parchez și cobor din mașină. Mă uit împrejur. Erau tot felul de materiale de construcții. De la cărămizi pline sau găurite, rigips, saci cu ciment, căldări cu var de la toate firmele, care mai de care mai colorate, sârmă, fier beton, garduri zincate și multe, multe alte lucruri… Îmi iese în cale un bărbat înalt, grizonat.
- Ce vă interesează? Am ridicat privirea. Glasul acela, chiar dacă era mai plin, mai bărbătos, de bariton, eu tot l-am recunoscut; era al colegului meu de bancă din anii de liceu. Mai întâi m-a privit curios, apoi fața i s-a schimonosit într-o disperată mirare.
- Clara… tu ești…!? Mi-a luat mâna și a pupat-o deasupra degetelor, ca un adevărat gentilom. Nu prea se potrivea gestul lui cu decorul în care ne aflam. Am râs, l-am privit fericită că m-a recunoscut. Ei nu, gata, te iau, te fur, mergem să stăm de vorba undeva în oraș… îmi spune în timp ce mă trage de mână către un jeep negru.
- Stai… stai, că am venit cu treabă! strig la el.
- Lasă, îmi spui ce îți trebuie. Mergem la un restaurant să bem o cafea și să mâncăm ceva în timp ce vorbim… Câți copii ai? Ai nepoți? Unde stai? Ai venit înapoi…? răsunau întrebările ca niște boabe de fasole ce cădeau într-o oală goală.
- Stai, încetul cu încetul. Vrei să știi totul dintr-o suflare!?
- Da, vreau să știu tot. Ai dispărut imediat după balul de absolvire. Te-am văzut într-o rochie, apoi în alta, neagră… nu știu ce ți-a venit de te-ai schimbat, dar îți stătea al naibii de bine!
- E o poveste…
- Ei, lasă, că știu și eu povestea. După ce ai plecat, Vera s-a certat cu Victor. De fapt, era și cu Titi și cu Victor. Până la urmă a rămas cu Titi. Asta după o ceartă zdravănă cu Victor. Dar știi că era însărcinată când a făcut nunta…?
- Taci… ce tot bârfești…! îi spun cu regret
- Aa, nu bârfesc, te pun la punct cu niște informații, atâta tot. Râde, dezvelindu-și dinții puternici. I-am admirat întotdeauna dinții. Erau sănătoși, drepți, perfecți, nu mai văzusem o așa dantură decât la el. Ai albit și tu. Ai copii, nepoți, că tot m-ai întrebat…
- Am. Am și copii și nepoți. Duminică mi se însoară băiatul.
- Ai nuntă!? îl întreb surprinsă. Știi că și Vera are? Își mărită fata…
- Sigur că știu! E mare aglomerație duminică. Pe lângă nunți, mai sunt și alegerile. Mai e și slujba de duminică…
- Ce?!!
- Daaa, mă, oamenii se duc la biserică, în special cei mai în vârstă. Vom avea o problemă cu nunțile, dar important e să vină noaptea la închinat… râde sănătos. Am și o fată, și de la ea am doi nepoți, o fetiță și un băiat. Tare îmi sunt dragi! Sunt sufletul meu!
- Te-ai realizat, bravo! Văd că ai și o afacere profitabilă… Dar nu înțeleg o treabă? Știam că ești la Cluj, cum de te-ai mutat aici, în…!?
- Cât a trăit tata, am stat acolo. Aveam și acolo o afacere la fel de mică, dar mergea… Apoi a murit; copiii terminaseră facultatea, nu mai stăteau cu noi, și Ingrid era cam slăbită… așa că ne-am gândit atunci să ne mutăm aici. Pentru mine a fost simplu, pentru Ingrid a fost mai greu să se acomodeze cu satul, dar cum noi stăm într-o margine… a fost bine, aveam liniște… Dar afacerea pe care ai văzut-o nu e cine știe ce profitabilă… atât cât să trăiesc un pic mai bine. Dar muncesc toată ziua. Vezi, de dimineață până seara sunt aici. Acum mi-am deschis și un șantier de construcții. Am cumpărat câteva loturi în marginea de sud a orașului, să fac un cartier, s-ar lega numai bine cu șoseaua și cu satul, dar și cu pădurea…
- Frumooos… bravo! Deci, când mai vin, voi găsi un cartier à la Gherasim… râd cu poftă.
- Hai, ce mâncăm, că mie mi-i foame. Venise ospătarul. Auzi, de când nu ai mai mâncat tu o tochitură moldovenească așa, cu jumări și bucăți de cârnați și un ou spart să sfârâie în tigaie și cu mămăliguță deasupra…?
- Că bine zici... dacă-i bal, bal să fie, spun entuziasmată. Și băiatul tău ce face?
- Băiatul meu este fizician și lucrează la centrala nucleară de la Cernavodă… nu a vrut să fie profesor, a mers pe cercetare…
- Ooo… ce spui, e deștept, foarte bine! Și nora?
- Este din Piatra... S-au cunoscut la facultate, au fost colegi…
- Unde? Aici, în România?
- Nu, nu, a făcut facultatea în Anglia…
- E bine că ai avut cu ce să-l întreții, îi spun destul de surprinsă.
- Am cheltuit mult, e-adevărat. Tot ce am câștigat, i-am dat lui, dar s-a meritat…
- Dar nu mi-ai vorbit de soția ta. Erai cu Rodica…
- Ei, Rodica… Rodica a fost… M-am căsătorit cu o fată din Cluj, o nemțoaică. Dar… L-am observat cum se schimbă la față. Am tăcut și l-am privit îngândurată. Era un bărbat frumos, așa cu părul grizonat și cu ochii încercănați. Semăna cu Placido Domingo. Am zâmbit de constatarea mea.
- Am pierdut-o, am pierdut-o, șoptește încet, cu ochii în paharul cu apă minerală. A trecut un an de când am înmormântat-o. A căzut la pat așa, dintr-odată. Avea cancer în ultimul grad. Făcuse metastază și nu am știut… nu am știut… ochii i s-au umezit.
- Poimâine ai nuntă, gata, privirea sus; se însoară copilul vostru… zic eu cu o voce gravă, să-l trezesc.
- Seamănă leit cu ea, cu Ingrid. Ai dreptate, ce a fost, a fost, viața merge înainte… Ei, acum să-mi spui de ce ai venit la depozit, ai venit să mă vezi, nu…?
- Nu, nici nu știam că ai un depozit. Mi-a spus Vera când i-am spus că vreau să renovez casa bunicii…
- Deci vrei să vii aici? Hai, vino la mine… Aa, stai așa, tu ești căsătorită… e normal…
- Mă uit la el și-i zâmbesc. Da, sunt și sunt fericită cu soțul meu; nu l-aș schimba cu nimeni, nici măcar cu tine. Râd, râde și el.
- Dar nu a venit și el? El unde-i, de nu a venit cu tine? Se uită într-o parte și-n alta, de parcă ar vrea să-l descopere pe undeva acolo, în acea sală de restaurant, printre mesele și scaunele aranjate meticulos…
- O, nu… el nu a venit, nu se poate să plecăm amândoi de acasă… Dar va veni, împreună cu copiii, mâine. L-am văzut relaxându-se. S-a apucat să mănânce cu poftă.
- Ce bine, acum nu ești decât a mea… râde. Să vii la nuntă, trebuie să vii, să-mi cunoști famlia…
- Desigur, voi veni, dar nu voi putea să stau mult, trebuie să merg și la Vera, mai ales că ea este vecina mea… adică…
- Mai există pârleazul acela…? râde iar cu poftă. Cred că m-am înroșit și eu. Nu am râs, nu știam de ce râde el…
- Sigur că există, este o parte din viața noastră. Fără acel pârleaz, nu știu dacă ar mai exista…
- Ce, ce anume să existe? mă întreabă scurt. M-am încurcat, nu știam ce să-i răspund. Dar de un lucru eram sigură, pârleazul acela era satul meu, era trecutul meu, era copilăria mea, era…
După ce am făcut o listă lungă cu tot ce îmi trebuia, de la ciment, rigips, parchet etc. ne-am despărțit în curtea depozitului, acolo unde parcasem mașina. Am plecat îngândurată. Ani de-a rândul, cam toți cei patru de liceu, el a fost lângă mine, în aceeași bancă. Știa când îmi este rău, știa totul despre mine. Mă simțea de fiecare dată când aveam o problemă. Tot timpul îmi sărea în ajutor. Da, ne-am înțeles ca frații… frații… Poate, dacă nu am fi stat în aceeași bancă atât de mult timp, nu ne-am fi simțit ca frații, poate s-ar fi legat ceva între noi… A fost un timp, prin clasa a XI-a, cred, când Vera a pus ochii pe el... Știam că-l place. Îmi vorbea seara de el, de ochii lui. Îmi povestea cum a privit-o la ora de istorie. I-am vorbit de ea, am încercat să-i fac lipeala, cum spunea ea, dar el rămânea impasibil la vorbele mele. Atunci, în restaurant, mi-am dat seama că nu am putut să-mi amintesc de vreo prietenă de-a lui. Cred că nici nu a avut… Eu nu am știut decât de Rodica; era mai mică ca noi cu un an și o tot vedeam în preajma lui în pauzele mari…
În curtea Verei parcă începuse nunta. O horă răsuna din trompetele fanfarei prin ferestrele larg deschise. Femeile intrau și ieșeau din casă, fugeau repede în spatele casei, acolo unde cuptorul duduia plin cu cozonaci gata rumeniți. Trebuiau scoși repede afară. Lângă cuptor, plăcinta era pusă în tăvi, gata pregătită să fie înghițită de pântecele larg al cuptorului. La o altă masă lungă, aproape cât peretele, două femei frământau aluatul de zor.
- Este pentru pâine, îmi spune Vera. Vom face niște chifle așa, ca la restaurant. Ei, dar ce faci? ai vorbit cu Gherasim?
- Am vorbit, sigur. Îmi place, s-a realizat omul…
- Ei da, dar Dumnezeu l-a lovit cu nevasta… El, știi, nu era cine știe ce de capul lui, dar uite că a avut parte de nemțoaică… M-am încruntat la ea. Am privit-o drept în ochi. Nu-mi plăcea ce spune, dar imediat mi-am adus aminte că ei doi nu s-au înțeles niciodată pentru că Gherasim, cum îi spunea doar Vera pe numele de familie, nu o simpatiza.
- Nu sunt de acord cu tine, îi răspund intrigată. Învăța bine, a făcut și o facultate; de pe urma ei câștigă acum… Copiii sunt bine, nu-l mai pizmui, te rog…
- Dacă spui tu, așa să fie… zise Vera și tăcu. Am ieșit în curte. Un cort se ridica maiestuos. Sub el, frumos așezate, tronau mesele și scaunele. De unde le-ați adus!? întreb mirată.
- Le-am închirat. Am închiriat tot, în afară de mâncare; nu-mi place cum o fac ei… Dar Gherasim sigur a făcut comandă la o firmă de catering pentru mâncare, zise Vera la fel de arțăgoasă.
- Nu l-am întrebat și nu am discutat despre nunta fiului său, îi replic prompt. Dar știi că tot duminică are nunta?
- Ei, uite, domnule, nu putea să o pună în altă zi? Acum s-a găsit și el… Am simțit din nou răutatea din glasul ei.
- Trebuia să vă puneți de acord, îi răspund pe un ton sever. Mai aveți și alegerile, dar, în sfârșit, acesta nu este un impediment, mai zic și tac. Mă întorc în bucătăria din spatele casei. Mi-am adus aminte că îmi era sete. Am intrat și m-am apropiat de căldarea plină ochi. Se simțea răcoarea apei numai cât am apropiat mâna să bag cana în apa limpede, ca de izvor. Am băut cu nesaț de parcă nu mai băusem apă de-o săptămână.
- Lăsați-o pe Vera, că ea e cam… spuse Tanța care începuse a băga plăcintele în cuptor, așezate pe frunze de hrean, plăcinte poale în brâu. M-am mirat că pe acestea nu le văzusem când am intrat prima dată în bucătărie. E fată bună, dar mai… mai scapă boii, de, și ea… Am rămas năucă cu privirea pe mâinile femeii care vorbea, văzându-și de treabă, fără a se uita la mine, probabil nici nu mă observase. Mi-am dat seama că ele vorbeau între ele, aveau un subiect pe care îl dezbăteau, era despre Vera.
- Mă cheamă Clara, dacă m-ați uitat cumva… le zic eu lor, mai ironic, ca să întrerup acea conversație.
- Nu, nu te-am uitat; nu ne jucam de-a ascunselea prin grădina mătușii Măndia…? zise Catrina, cea care fusese o fetiță cu zulufii blonzi, inelați, de semăna cu îngerii pictați în biserica bunicii. Mă duc la ea și o îmbrățișez. Mi-am dat seama că asta trebuia să fac de la început. Deci unele fac mâncarea și altele fac cozonacul și plăcinta, îmi zic în gând privindu-le surprinsă.
- Dă… noi te-am văzut, dar am crezut că nu ne mai cunoști… spune Valentina mai limbută., aruncându-mi o privire piezișă. Și tu taci, nu mai scorni povești, i se adresează Tanței. Fiecare face ce vrea, ce-i poftește inima…
- Da, da, dar dacă ar fi Costică… hm! ce ar mai ieși… Costică fiind bărbatul ei. Vorbisem cu el afară. Era printre ceilalți bărbați, împreună cu Titi.
- Al meu e serios, nu are timp de-alde… și se oprește. Și-a dat seama că vorbise oricum prea mult. Știam și eu o poveste auzită cu ani în urmă, când am stat în sat o lună cu toată familia mea. Îmi luasem nepoții să vadă și ei cum arată satul, cum este să umbli desculț prin iarbă sau să calci direct pe bolovani, să-i simți că-ți strivesc talpa, nu alta. Atunci, în casa Verei era tristețe. Titi striga la ea să plece. Ea s-a ghemuit într-un colț de pat plângând. Unde să plec, Titișor, aici e casa bunicii mele; mai bine pleci tu, dacă ai atâta inimă… îi spunea printre hohotele de plâns. Da cum ai putut să mă faci de râs cu potlogarul de Maricel, cum Vero? Ce, nu îți ajung eu, Vero? se auzeau strigătele din curtea noastră. Se auzea și la ceilalți vecini. De fapt, aici nu poți ține un secret; și în șoaptă, dacă vorbești, tot se aude. Nu știu cum se face că tot satul știe absolut tot ce se petrece în casa unui om. Așa s-a aflat și de Vera. Toată vara, Maricel o tot lua cu el. O ducea dimineața în câmp, la prășit. Titi a fost bucuros când a văzut că nevasta sa se duce la prășit și nu mai plătește om pentru asta. Și cam toată vara a fost de prășit, că a plouat mult, și buruienile creșteau repede… Vera prinsese drag rău de tot de Maricel. Era pe punctul de a-și destrăma familia. Însă Maricel i-a spus: Gata, că nu o pot lăsa pe-a mea, că e bolnavă și trebuie să am grija ei. Mai sunt și cei trei copii. Ne întâlnim aici, că ne simțim bine, Veră, amândoi, și-apoi plecăm la ai noștri. Da să știi că îmi placi mult și-aș vrea să dureze toată viața relația noastră… Venim aici, în râpa asta galbenă, părăsită, unde nu mai vine nimeni în afară de noi... De ce te-ai dus cu el? țipă Titi. Mie să-mi spui adevărul, auzi? Vreau adevărul. Ce ai găsit la netrebnicul de Maricel? Păi da, Titișor… am … am găsit… începu ea mieros, că tu nu te mai uiți la mine, că nu mă mai iubești, continuă din ce în ce mai tare, că probabil ai pe alta, că de-o vreme dormi cu spatele la mine… Ce spui…?!!!! Da, cum auzi… de când nu m-ai mai atins, spune, îți amintești? Titi a rămas încremnit. Avea dreptate Vera, nu mai știa de când ei doi nu se mai iubiseră. Acum i-a trecut prin cap că s-a înșelat. Păi, eu credeam că tu nu mai vrei? Că ai îmbătrânit de-acum, și eu mă culcam liniștit lângă tine. Cum adică am îmbătrânit, adică la 50 de ani tu mă crezi bătrână? Doamne, Titi, ce spui? Și eu care credeam că tu nu mai poți… Păi eu chiar nu mai pot, că mă gândesc la munca de zi cu zi și-mi trece pofta, dar văd că tu, în loc să te gândești la ce mai trebuie făcut în casa asta, tu… te gândești la… Dar ce mai este de făcut Titi, ce mai este? Nu am muncit toată viața cot la cot cu tine? Acum avem de toate, acum ar trebui să avem grijă de noi… strigă Vera de sub claia de păr ce-i acoperea fața. Ei da… și acum, că avem de toate, hai se ne… cu tot satul…?! Frumos, Vero, frumos, n-am ce zice! Mi te-ai dus de la inima mea, gata, faci ce vrei, eu nu te mai vreau. Vera a tăcut. A uitat să mai sughițe, nici nu a mai respirat. Cum adică, ești de acord…!? Ei nu, că tu ești nebună… nu cumva acum ai vrea să mi-i aduci și în casă? Nafura mamii ei de casă. Ia uite, dom'le ce vrea femeia mea, vrea să fie… Iubită, Titișor, iubită… Ascultă, de azi înainte nu îmi mai spui Titișor, gata, ai auzit? Te-ai dus de la inima mea… așa să știi. Nu vreau să mai știu de tine… A ieșit trântind ușa după el. S-a oprit în deal, la Maricel. L-a apucat de gât mai să-l sugrume nu alta. Nevasta lui Maricel a sărit de pe prispa casei să-i despartă. Dar s-a clătinat, a amețit și s-a prăbușit în mijlocul curții. Maricel a strigat la Titi că Gica a leșinat și așa a scăpat de pumnii lui. Soția lui și-a revenit. A ridicat capul și s-a uitat la Titi întrebătoare. După ce Maricel a așezat-o pe prispă, înapoi, de unde se ridicase, ea continuă. De ce sari la el, Titi? Bate-o pe nevastă-ta, ea este vinovată, nu bărbatul meu. El este bărbat, caută, că de… eu sunt bolnavă, dar ea e iapă sănătoasă… Titi a făcut ochii mari, s-a uitat buimac la ea, apoi i-a aruncat o privire tăioasă lui Maricel. Dacă te mai apropii de ea, bag cuțitul în tine, așa să știi. Și iese furios din curtea lor. De atunci tot satul știa ce a făcut Vera.
- Ei, corpul își cere drepturile, ce să-i faci…? o aud pe Casandra. Nu e nici ea chiar atât de vinovată. Poate și eu aș căuta în altă parte dacă… Dar aproape că nu sunt bucuroasă de omul meu, nu se mai satură… noapte de noapte mă muncește. Am vrut să-l mai țin la respect, dar de când am auzit de Vera, îl las să facă ce vrea… nu vreu să mă trezesc că și el a încălecat pe vreuna… Am privit-o lung. De atunci nu s-a mai auzit nimic de ea.
- Taci, că te-a lovi Dumnezeu. Ce te-a găsit s-o vorbești de rău…? Ești în casa ei… of, Doamne Sfinte! o auzim pe Valentina care până atunci a tăcut și și-a văzut de treabă. Am crezut că va râde sau măcar un zâmbet să-i surpind în colțul gurii, dar ea a fost serioasă, nu a schitat absolut nici un gest. Am simpatizat-o atunci. De fapt, de ce trebuia să mă mire, era normal să existe și asemenea discuții. Satul vede, satul te judecă. E o comunitate care se cere respectată. Indiferent de ceea ce faci tu, urmările sunt analizate și rumegate până la epuizare de gura satului. M-am întrebat atunci dacă aș putea trăi în acel mediu unde ar dispărea intimitatea, unde, pentru fiecare gest sau vorbă, ești judecat cu asprime. De fapt, se judecă unii pe alții. Nu trece nimic neobservat, nimic nu se acoperă, nu se trece cu vederea. Totul se reglează simplu, natural. Am ieșit să plec. Vorbăria de la gura cuptorului m-a cam dezamăgit. Desigur, știam de aventura Verei, dar nu mă aștepatam să se mai vorbească încă despre ea. Bărbații își cam terminaseră treaba. Dar la poartă s-au mai oprit încă trei și priveau cu ochi critic la tot ceea ce făcuseră ceilalți în două zile. Trebuie pus și turnatul betonului, a fost muncă grea. Ei, aici au văzut cei din poartă că nu ar fi chiar drept. Cert este că nea Mandache nu se ținea bine pe picioare, se cam sprijinea de poartă.
- Nea Mandache, ține bine poarta aceea că va cădea… îl aud pe cel mai tinerel dintre bărbații așezați pe scaune, cu câte un pahar cu vin în față. M-am uitat la tânăr, îi râdea fața. Ceilalți au râs și ei de gluma băiatului. Numai cel de se rezema de poartă nu a râs, ci s-a așezat mai bine, ca și cum el chiar o sprijinea. Vera și cu Ada ies din casă cu un braț de covoare. Ada era supărată. Mi s-a părut că este plânsă. Am vrut să plec, dar m-am întors și din doi pași am fost lângă ea. A ghicit că doream să știu ce se întâmplase…
- Mama vrea să-mi dea zestre… ea crede că eu sunt bunica… numai pe vremea ei se scotea zestrea afară să o joace flăcăii… eu… nu, nu vreau…
- Taci, nu te mai smiorcăi degeaba. Nu ți le mai dau, dacă nu vrei. Să vă cumpărați de alea sintetice de pe la moll-uri, pe care dați o grămadă de bani și… și-s fără valoare. Vera era furioasă tare. Hai să scoatem și pernele… Ada, când a auzit și de perne, a început să scâncească ca un copil mic. Taci, că te plesnesc acum, de față cu oamenii aceștia! Ai vrut nuntă la mă-ta în sat? atunci ai să faci cum îți spun eu… că nu am să mă fac de râsul satului și să fac o aiureală de nuntă… Au intrat în casă. Se auzea vocea Verei, dar nu mai înțelegeam nimic din ce spune. Fanfara cânta în continuare la fel de tare. Ei, drăcia dracului, auzi la ea… continuă Vera în timp ce coboară cele câteva trepte de la ceardac cu două perne în brațe. Să le lași aici. Aici am să stau eu cu tac-tu. Aici așternem un covor. Și se apucă de pregătit scenografia momentului. Ada încă mai scâncea, dar se oprise locului și o privea pe maică-sa cum, nervoasă, așeza covorul în mijlocul curții. Vera… Vero… hai de vezi colacul pentru mireasă! se auzi strigată din ușa bucătăriei de Tanța.
- Ce colac…? Doamne, Dumnezeule, ce-mi face mama mie…! M-am apropiat de ea și am îmbrățișat-o pe după umeri. Las-o Ada, las-o să facă ce știe, că știe bine, te asigur. Ea vrea să-ți facă o nuntă tradițională. O admir pentru asta. Așa ceva nu se mai practică și e păcat. Tradiția noastră este una din cele mai frumoase de pe glob… Am simțit privirea Adei din profil. Mi-a zâmbit și a tăcut. A respirat adânc și s-a dezlipit din mâinile mele, urcând repede după maică-sa. Titi a prins că ceva se întâmplă cu ele și a intrat și el în casă. Auzeam vocea Verei afectată de nerecunoștința fiicei. Titi strigă la ea destul de tare că s-a auzit și la noi în curte.
- Lasă fata să facă ce vrea, auzi, că nu tu te măriți și gata, la treabă. A ieșit nervos din casă. Hai, și voi, terminați, că ne apucă ziua cununiii și totul e vraiște. Și mai lăsați-mă cu fanfara asta, că mă năuciți; va cânta două zile în bătătură, o să vă ajungă… Am rămas și eu încremenită ca și bărbații din curte, așteptând să aflu deznodământul. După câteva minute, timp în care nu am mai auzit nici fanfară, dar nici vocea lor, o văd pe Ada că iese ținând în barțe un colac mare. Sigur nu era cel pe care-l văzusem eu. Acela era gălbui, făcut din aluat de cozonac, împletit în patru, ca o cunună, perfect rotund… Vera o așează pe Ada cu fața la răsărit. Îi spune că nașa, adică Gela, va rupe colacul în patru bucăți și-l va ține deasupra capului ei pe o tavă, iar ea va lua câte o bucată, va face o cruce mare și le va arunca pe rând în spate, în cele patru puncte cardinale. Și-i mai spune că cine va prinde bucata de colac, acela sau aceea se va căsători curând. Pe Ada a pufnit-o râsul Și râdea de nu se mai putea opri. Vera a privit-o surprinsă, ca apoi s-o pufnească și pe ea râsul. Și așa au repetat ele și treaba cu răsturnatul căldării când ies din biserică și cu dezgătitul, că trebuia să iasă totul ca la carte. Am admirat-o pe Vera. Știam că este meticuloasă și că nu se dă bătută până ce nu iese așa cum vede ea lucrurile. Știam asta, am simțit de multe ori pe pielea mea în anii de liceu, petrecuți în aceeași cameră… Am zâmbit și eu la veselia lor și am dat să plec, dar tocmai atunci nea Mandache se dă la o parte din poartă lăsând-o pe Gela să intre. A zvâcnit inima în mine la vederea ei. Din urmă venea Sorin, fratele lui Titit, soțul Gelei, fluturând în mână cheile mașinii. A zâmbit când m-a văzut și a venit direct spre mine. Ne-am îmbrățișat și ne-am pupat pe fiecare obraz. Am simți vibrația trupului ei, cum l-a simțit și ea pe al meu, cu toată sinceritatea. - Bună ziua! îl auzim pe Sorin, nu aveți nevoie de ajutor? Noi suntem gata să facem sarmale, plăcinte, chiar să îmbrăcăm și mireasa la nevoie! și râde zgomotos. Nu a trecut neobservat nici chipul plâns al Adei care i-a sărit de gât imediat ce a intrat pe poartă. A început să le explice cum era cu colacul și căldarea care curgea în calea celor doi, spre poartă. Auleu… dar numai un ban ați pus, mă calicilor, în căldare!? și iar râde. Râde și Gela în timp ce se îndreaptă către Vera.
- Ce faci, mai poți…? Cred că ți-s nervii la pământ…
- Mi-s, că vreau să iasă bine, să fie cea mai frumoasă nuntă, dar ți-ai găsit cine să priceapă…? și se uită cu o privire încruntată către Titi și Ada.
- Va fi cea mai frumoasă nuntă, cu cea mai frumoasă mireasă, zise Gela și se apropie de Ada să o sărute pe obraji. Fii înțelegătoare, totul va ieși minunat… ai încredere, îi șoptește la ureche. Mi-am dat seama că de acum nu va mai face mofturi și nici nu va mai plânge și că va face așa cum vrea maică-sa. Ar trebui să încheiați treburile și să vă odihniți în seara aceasta. De mâine va fi foarte obositor, veți sta în picioare și mâine și poimâine…
- Da, doamna doctor, așa vom face, zise Titi cumnatei lui zâmbind cu subînțeles, dacă ați venit voi, vă lăsăm să continuați treaba și noi ne ducem la culcare…
- Dacă lași butoiul cu vin pe mâna noastră, te asigurăm că mâine e pus tot în sticle… continuă Sorin.
- Dar nu se știe câte sticle vor ieși… îl aud pe tânăr vorbind cu subînțeles.
- Mă, tu să vorbești la nunta ta, ai auzit? strigă nea Matache care și-a luat locul lângă poartă.
- Ei, ce nuntă, nene! Eu… nu am cu ce… L-am privit pe tânăr cum s-a întristat și s-a întors cu spatele către noi. Mi-am dat seama că ceva s-a întâmplat cu el. S-au cununat duminica trecută, dar nu au nici de unele, sărăcuții, spuse Vera șoptit. I-am ajutat și eu cu câte ceva. Le-am dat o plapumă, o pernă, o cuvertură… Le-am dat și două găini care se ouă, să mai aibă ceva de mâncare. Mi-s dragi, că și ea este frumușică foc…
- Nici nu putea, completează Gela, stă să nască… Problema e că stau într-o casă care se poate dărma peste ei oricând…
- Cum așa!?
- A… ei sunt veniți de câteva luni în sat. Ne-au povestit că au fugit de la ai ei, că nu a lăsat-o să se mărite cu băiatul acesta, taică-su voia s-o dea altuia, cu stare…
- Și nici băiatul nu are unde munci…? întreb surprinsă. Mi se pare destul de dezghețat.
- Muncește la Gherasim, sare Vera, dar ce salariu îi dă zgârcioabă…? Și ei sunt doi…
- Acuși trei… completează Gela. Le vor trebui multe. Vine iarna. Ce vor face ei cu copilul, nu știu? Am rămas și eu pe gânduri, ca și el. Îl priveam pe tânăr și m-a cuprins o milă disperată. Aș fi vrut să-l ajut, dar cum, cu ce…? Că prea mult nu aveam nici eu… Doar ceva bani să le dau… da, asta am să fac, să cumpere trusoul pentru copil…
- Poate îl botezi, că sigur naște până pleci tu… o aud pe Vera în timp ce intrăm în casă. Ada ne făcuse semn că vrea să ne arate ceva. Știam că vrea să-i arate Gelei rochia. Am urcat după ele. În casă, pe masă, erau patru cești de cafea aburindă… Ne-am așezat fiecare pe câte un scaun și am tăcut, așteptând s-o vedem îmbrăcată ... (VA URMA ...)

(text protejat de legea dreptului de autor)


Viorica Șerban

Pasiunea scrisului a apărut din anii tinereții, dar fiind foarte pretențioasă cu scrisul ei, publică târziu, la o vârstă înaintată, primele volume de proză. A început cu un volum de nuvele și povestiri ”Focul din tălpi”, publicat la Editura ”Metamorfossi”, Slobozia, în 2018, în care tematica generală este psihologia femeii, trăirile ei pasionale și morale, iubirea ce vindecă sufletele oamenilor. A continuat cu două romane publicate în 2019 la Editura ”Studis” din Iași: ”Iubirea din sertarul de jos” cu o tematică de dragoste, o analiză psihologică a iubirii și ”Moartea vine la al treilea gong” cu o temă ce ține de perioada de după sfârșitul celui de-al doilea război mondial, o întâmplare ce schimbă dramatic destinul a doi camarazi de luptă. Concomitent cu scrisul, este la fel de pasionată de pictură, realizând lucrări apreciate de criticii de artă. Gata de tipărit, are încă trei volume, respectiv: ”Trei femei și un bărbat”, roman, patru destine ce se intersectează, fiecare cu viața și trăirile lui, un volum de nuvele și povestiri și un alt roman,” Fatalitate”, pe care îl vom prezenta integral în 17 episoade, în fiecare joi. Veți întâlni aici multă iubire, iubirea pentru bunică, pentru locurile copilăriei dar și o intrigă a iubirii neâmplinite...

CONTINUARE


adaugat pe 14/11/2019 00:40
CONTINUARE
Vasluianca Viorica Șerban pasionată și de pictură (IV)
De ce am pictat aceste chipuri de oameni ai Vasluiului?

În primul rând, pentru că păstrez în inima mea Vasluiul cu tot ce are el, de la piatra de caldarâm, până la figurile oamenilor. Vasluiul are un loc aparte în viața mea, pentru că am trăit în el de la vârsta de 5 ani, trecând prin anii copilăriei, ai adolescenței și ai maturității depline. În Vaslui mi-am făcut o familie, am dat naștere celor doi băieți....
adaugat pe 12/11/2019 06:45
CONTINUARE
Minutul de poezie cu Alina Tanasă
Scoica

Nefericirea mea e cea mai fericită, Doamne!
Cum de-ai ştiut Tu
atunci când mi-a venit rândul să mă perind
(a câta oară, nu ştiu)
pe acest pământ
să-mi pui,
în locul aripilor,
o scoică?...
adaugat pe 09/11/2019 00:25
CONTINUARE
'Fatalitate', de Viorica Șerban (V)
Episodul V

În curte, forfotă mare. Am intrat încet cu mașina pe poarta larg deschisă și am înaintat cu grijă pe aleea betonată până la intrare în casă. Ada stătea întinsă cu picioarele pe scaunul din fața ei. Adică pe unul ședea iar pe celălalt și-a întins picioarele. Când poarta a scârțâit, și-a ridicat privirea din telefon.
- Da mult ați mai stat...?
- Ei, ce spune Paolo, când ajunge? Vera urcă cele câteva trepte cu ochii pe telefonul fiicei sale.
- Nu cu el vorbeam, mamă.
- Dar cu cine!?
- Hai, mamă, da ce, numai el există pe lumea asta? Vorbeam cu Cerasela, o prietenă din Italia…
- I-auzi, și ea ce face, unde lucrează?
- Mamăăăăă, ce ai?
- Ce-i, ce-am spus…!? sare Vera.
- Am vorbit cu Paolo imendiat ce ați plecat voi. Ajunge sâmbătă. I-am spus să ia microbuzul. El nu, că vine cu taxiul… m-a umplut de nervi. El crede că este la Roma.
- Ei, și dacă vine cu taxiul, ce-i!? o întreabă Vera mirată. Poate să închirieze o mașină… se descurcă el, nu avea tu grijă…
- Ce spui tu, mamă, să arunce banii pe fereastră, nu!? Sau poate nu știi cât ar costa taxiul din oraș până la dracul în praznic, unde este satul ăsta… Și cu mașina închiriată… poate dă peste una defectă și rămâne în pană… Vera nu a mai stat la discuții cu Ada. S-a dus în mijlocul bărbaților strânși lângă fântână. Titi tocmai le turna câte un pahar cu vin dintr-o cană mare, de tablă. Doar știi că Cerasela este o fată bună, așa că nu mai strâmba din nas, strigă Ada supărată după Vera. Dacă ar ști mama ce a pățit biata fată...! mi se adresează mie cu un aer sever. Aici, la familia asta, o duce bine, dar până să ajungă aici, a chinuit... M-a privit parcă să vadă dacă o ascult. Când a plecat din țară, a plecat să se mărite cu un băiat cu care vorbise. Au rămas înțeleși că acolo, în Italia, se vor căsători fără știrea părinților. Fratele ei nu-l suporta pe băiat. I se părea golan și mereu îi spunea Ceraselei să o termine cu el. Dar ți-ai găsit...
- Îl iubea, probabil... spun eu, să-i arăt că sunt foarte atentă la ce-mi povestea.
- Da, îl iubea, era topită după el. A așteptat-o la aeroport, a urcat-o în mașină și nu i-a spus o vorbă tot drumul. Când a ajuns undeva, la marginea orașului Padova, într-o mahala mizerabilă, Ceraselei i s-a strâns inima. Dar și-a zis că va trece peste asta și se vor muta în alt cartier. În cameră, un pat de metal de o persoană, cu o pătură murdară aruncată peste el. Mai era o masă șchioapă, rezemată într-un colț de odaie. O dezordine de nedescris. A oftat, s-a uitat întrebătoare la Relu… așa îl chema, Relu Buzoianu; își pronunța numele cu îngîmfare, privind interlocutorul de sus, așa ca să știe că el nu este oricine, ci Relu Buzoianu. El, măgarul, s-a dus lângă ea, pe pat, și i-a spus direct: Hai, dezbracă-te, că trebuie să plec! Unde să pleci Relule?! întreabă Cerasela mirată. Dar ce crezi, că am timp de tine? Am treburi importante… hai, dă jos de pe tine, mai repede... Doamne! și Cerasela a început să plângă; și-a dat seama că ceva nu era în regulă, că iubitul ei de-acasă nu mai este așa cum îl știa ea. După ce plec eu, va veni cineva... vezi cum te porți...!? Doar ai venit să câștigi bani, nu? Pe Cerasela a podidit-o lacrimile. Acum știa exact ce voia Relu, cel pe care ea încă îl iubea. S-a aruncat la picioarele lui, l-a implorat, plângând, să n-o dea altuia, că ea venise numai pentru el, că nu voia să o atingă alt bărbat decât el... Și, Dumnezeule, ca și cum nu ar fi fost deajuns, se trezește cu o palmă peste față. I s-a oprit respirația. A încremenit cu privirea în pământ. Sigur că da, spuse Relu, pentru mine ai să faci tot ce îți spun. Ai să vezi, vom câștiga o mulțime de bani, ești al dracului de sexoasă. Numai cât te vede omul, că-i și vine pofta... Hai, întinde-te, hai odată, și o trage de păr să se lungească pe patul acela mizerabil. Cerasela a tăcut, suspina doar. A stat încremenită cât Relu a posedat-o acolo fără voia ei. Privirea i s-a oprit pe fereastra la fel de murdară ca tot interiorul, de altfel. Se gândea că ar putea să sară de-acolo, nu era decât etajul doi... oricum nu mai voia să trăiască, dar dacă scăpa...
- Și a scăpat, nu?
- Da, dar cu multe fracturi. Și cu spitalul a fost o adevărată aventură. Acolo nu te ține, dacă nu ai asigurare. Trebuie să plătești, și ea nu avea nici ce să mănânce. Ce-ar fi putut face!? Cu mâna în ghips și cu un picior pe care îl târa după ea, a ieșit din spital. S-a trezit în mijlocul străzii singură, flămândă, neajutorată... S-a așezat la marginea trotuarului, lângă niște țigani care își hrăneau copiii cu resturi de mâncare culese de la un bar din apropiere. Țiganca, când a văzut-o că stă apropape de ei, a stigat la ea. Nu a priceput ce-i spune; și-a dat seama că vorbea țigănște. Dar când a văzut că nu mai termină, cu lacrimi în ochi, i-a cerut o coajă de pâine. Țiganca a rămas cu gura căscată. Pentru moment a fost surprinsă că fata aceea a vorbit românește, că e din țara ei. A crezut că ghipsul este pus doar să poată cerși, dar când a văzut că e de-adevăratelea, a lăsat-o să stea acolo. Seara s-a dus cu ei. A dormit undeva, sub un pod. S-au îngrămădit unii în alții să se încălzească. Noaptea era rece.
- De ce nu a telefonat acasă? Se putea întoarce... spun eu surprinsă și revoltată de ce a pățit biata fată.
- Nu a vrut să anunțe părinții; fugise din țară să se mărite cu Relu, și nu putea acum să-și recunoască vina. Îi era rușine și nu voia să-și facă părinții să sufere. Și-apoi fratele ei ar fi fost în stare să-l caute pe pungaș... și cine știe ce s-ar fi putut întâmpla? spuse Ada cu lacrimi în ochi.
- Într-o zi, s-a urcat în trenul de Roma. A vrut să vină în țară, dar s-a întâmplat să se întâlnească cu Carolina, bucătăreasa lui Paolo. Ea mergea și la o altă familie, prietenă cu a lui Paolo, să gătească. Așa că a fost o bucurie enormă pentru Cerasela să nu se întoarcă acasă și să lucreze la niște oameni cumsecade...
- Ce bine! zic ușurată. Povestea fetei mă întristase. Am tăcut amândouă, privind-o pe Vera cum îi luase la zor pe bărbații care lucrau în curte.
- Mai aveți? De ce durează atât? i-a luat la întrebări. Titi îi întinde și ei un pahar plin cu vin. Vera îl ia și-l dă peste cap imediat. Am rămas năucită, privind-o cu câtă poftă a golit paharul. Ah! face o grimasă de gust acru, că sete mi-a mai fost, spuse în timp ce-i întinde paharul bărbatului ei.
- O fi cald mâine noapte, știi ceva, te-ai uitat la Meteo? o întreabă Titi, mergând în mijlocul bărbaților dezbrăcați până la jumătate. În ziua aceea a fost o căldură înăbușitoare. O zi de vară rătăcită în mijlocul toamnei.
- E cald mâine, o auzim pe Ada, a spus Busu... Toată săptămâna va fi cald, mai spuse. I-am privit pe toți de pe terasă. Mă așezasem pe un scaun la masa la care stătea Ada.
- Și cum arată Paolo? o întreb pe Ada care nu-și mai lua ochii din telefon.
- A… tresare deodată; ochii îi luceau și zâmbetul larg pe buze o făcea să freamăte de bucurie că am întrebat-o de cel de care își va lega viața peste două zile. A… nu știu cum să vă spun, nu este o frumusețe de bărbat, este cam cât mine de înalt… are o gură frumoasă… ei, nasul nu prea îmi place, dar n-are a face, eu îl iubesc așa cum este.
- Contează dacă te iubește, spun eu, privind-o cu îngăduință.
- Tocmai, sufletul îi este bun. De asta îl iubesc… De la Ada mi-am mutat privirea pe Vera. În acel moment dăduse peste cap al doilea pahar cu vin. Am tresărit. Nu se poate… îmi zic în gând. Și-n minte îmi vine imaginea ei, din seara banchetului, cu părul despletit, curgându-i pe spate și îmbrăcându-i-l cu valurile lui, râzând fericită în brațele lui Victor de la a XII-a C. Îl privea ca hipnotizată. Se legănau unduios pe ritmurile melodiei. Eu m-am retras după un stâlp și mi-am înghițit lacrimile. Îl vedeam pe Victor aplecat la urechea mea, sărutându-mi părul. Suflarea lui parcă luase foc. Îi simțeam dogoarea atingerii lui… Ochii mă înțepau. Eram dată cu rimel și mă temeam să nu se prelingă negreala pe obraji. Am ieșit pe ușa restaurantului în fugă și nu m-am uitat în urmă. M-am oprit acasă. Mama îmi șterge lacrimile. Știa ce se întâmplase, fără a mai deschide eu gura. Nu știu cum se făcea, că ea intuia imediat tot ce simțeam eu. După ce am stat vreo jumătate de oră lipită de ea, tremurând de durere, îmi spune dintr-o dată: Ei, acum gata, te-ai răcorit. Schimbă-te cu rochia aceea de-mi place mie, și ție nu. Te aranjezi frumos și mi te întorci la bal... Când vei intra pe ușă, să fii veselă, să râzi, să dansezi ca și cum nimic nu te-a mișcat. M-am îmbrăcat cu rochia aceea neagră, scurtă și mulată pe șolduri. Îi plăcea ei… eu o tot trăgeam în jos, mi se părea că este prea scurtă. După ce am fost gata, a venit în spatele meu și-mi spune, uitându-se odată cu mine în oglindă: Ridică părul. Și-a luat lănțișorul de aur de la gât, cu Iisus pe cruce agățat de el, și-l pune la gâtul meu. Ei, vezi…? Ia uite ce bine îți vine…! De acum este al tău… Așa, lasă-ți părul să curgă pe umeri, așa… dezvelește-ți fruntea, este lată, strălucitoare… Ești frumoasă, fata mea. Să nu mai plângi pentru nimeni, da? Și Vera… este cam ușuratică, dar este prietena ta. El… el nu te merită. M-am întors la balul absolvenților și am intrat pe ușă mergând ca un fotomedel pe podium. Mă învățase mama cum să calc picior peste picior, să-mi unduiesc șoldurile. Așa am făcut atunci. Nu m-am uitat nici în stânga, nici în dreapta. Priveam zâmbitoare drept în față. Am simțit cum toți ochii mă priveau curioși. Se opriseră din dans să-mi facă loc să trec. Nici bine nu m-am așezat, că în fața mea s-a înființat Victor. Hai, frumoaso, să dansăm, îmi spune râzînd și-mi apucă mâna. Mi-o retrag încet din strânsoare, îl privesc în ochi și-i spun calm că am promis altui băiat dansul. S-a încruntat, m-a privit cu răutate. Care-i acela…? Tu ai să dansezi cu mine… atât, îmi spuse cu o voce sigură. Atunci am simțit-o pe Vera lângă mine. Te rog, Victor, nu face scandal. V-am privit, pe tine și pe Vera, sunteți o pereche minunată, nu-i face asta, este prietena mea. O aud cum oftează lângă mine. Mă întorc către ea și o privesc zâmbind. Mă ridic și plec; voiam să scap de încordare. Ea s-a apropiat de Victor și-i bagă mână pe sub braț. Amândoi mă privesc cum mă depărtez. De undeva, dintr-un colț, se desprinde din umbră un băiat, vine către mine. Tac. Îl privesc un moment. Întinde mâna către mine. I-o întind și eu. Mă cuprinde pe după mijloc și pășim în pași de dans pe melodia aceluiași dans… Nu l-am privit, nu am fost în stare. Tremuram în brațele lui. Nu-l mai văzusem până atunci, nu-l cunoșteam. Eram surprinsă că este la balul nostru. Am tăcut încă câteva dansuri. Ochii lui mă priveau, mă cercetau cu atenție. Într-un târziu, îi aud vocea caldă, catifelată, în urechi. Ce noroc pe mine să te întâlnesc… Mă uit în ochii lui. Erau căprui, aproape negri. Am simțit că mă afund în ei, că mă tot duc pe o adiere adumbrită de un vis… Ce noroc că am intrat în restaurant să beau o cafea… A fost destinul, am zis. Peste două luni ne-am întâlnit în fața Universității. El intra în anul patru, eu eram boboc…
Am privit-o pe Vera cum discuta cu acei bărbați cărora ea le spunea pe nume; era vioaie și roșie la față. I-am privit și eu, trezită din amintiri. Nu îmi aduceam aminte de niciunul. Mă apropii și eu de ei.
- Ce construiți aici? mă adresez lui Titi.
- Instalăm un cort, în caz că va ploua, zice repede Vera. Titi a deschis gura să-mi răspundă, dar a lăsat-o pe Vera. Este prietena mea, ce, nu o cunoașteți…? Este nepoata bunicii Măndia, fata lui tanti Cristina… precizează ea veselă sub privirile întrebătoare ale bărbaților de lângă noi… Ei m-au privit stăruitor, să-și amintească.
- Dar era mică atunci… cine să-și mai amintească? îl aud pe unul din spatele meu. Era nenea Ion, vecinul de la asfințit. Era cel mai în vârstă dintre toți. Mi-l aminteam cum stătea cu soarele în cap și mă minunam că luase soarele nostru de pe cer. Am tot stat așa mirată multe zile la rând să-l urmăresc cum el desfăcea știuleții de porumb cu soarele după capul lui. Nu știu dacă mi-a explicat cineva, dar într-o zi m-am dumirit singură cum ajungea soarele după capul lui, de aveam eu impresia că l-a furat de pe cer…
- Bată-te să te bată norocul, fătucă, nu te mai cunoșteam… îl aud râzând.
- Ce fătucă, nene… ce fătucă!? Am îmbătrânit și eu… doar se vede…
- Ei, Doamne iartă-mă, dacă tu ești bătrână, eu cum sunt…? îmi spune zâmbind.
- Ei, nu chiar bătrână, dar… încerc să dreg eu cele spuse mai înainte.
- Ai venit pe la vechile meleaguri, pe la bunica? Se cam pornește casa… Așa-i când nu stă nimeni în ea. Că și casele au sufletul lor… se simt părăsite…
- Aș vrea să fac niște reparații, dacă mă poți ajuta mata…
- Sigur… sigur… Auziți băieți, după nuntă mergem la lelea Măndia să-i reparăm casa… Toți au încuviințat.
- Da bine faci, o aud pe Vera, te ajut și eu. Știu să dau cu var. Scoatem tot din casă la aeristit… că cine știe când mai vii, zise Vera, luându-mă de braț.
- Ei hai, gata, ia plecați voi de-aici și lăsați-ne să terminăm treaba în seara aceasta… spune Titi râzând.
- Hai, du-te și te odihnește, dar stai mai întâi să mănânci ceva cu noi, și apoi vei pleca… Mâine va fi mare hărmălaie aici. Vin femeile să gătească. Sarmalele durează mai mult, dar sunt de făcut și plăcintele, cozonacii, friptura… tot la cuptor. Cuptorul, hai să-ți arăt cum l-am transformat. Mă ia Vera de mână și intrăm în casă. Am fost uimită să văd în locul cuptorului o sobă mare, din teracotă. Ei, am modernizat… nu aveam cum să las cuptorul în casă. Am făcut altul afară, în bucătăria de vară… Da, încăperea nu mai semăna cu cea pe care o știam eu de pe vremea când stăteam cu Sofica după cuptor. Am avut o strângere de inimă la amintirea Soficăi. Hai să punem masa afară, sub măr. Trebuie să dau și la oameni de mâncare… Ce bucuroasă sunt că ai venit! Doamne, ce fericire pe capul meu…! Da, am de toate… de toate mi-a dat Dumnezeu.
Se întunecase de-a binelea când am sărit pârleazul. Cu lumânarea în mână, am pășit cu grijă prin buruienile crescute fără milă în grădina bunicii. Hotărât lucru, va trebui să fac ordine aici. Am intrat în casa întunecată cu flacăra lumânării fâlfâind. Am văzut în fața ochilor, pentru moment, acele flăcări pâlpâind în cimitirul din noaptea Învierii. Am pus lumânarea într-un borcan găsit în dulapul cu vase. Ce uimitor mi se părea să găsesc vasele bunicii intacte. Doar farfuriile erau îngălbenite de vreme. Mi-am adus aminte că în camera de curat avea un dulap unde își ținea farfuriile de porțelan și paharele de cristal. Am luat borcanul cu lumânarea și am intrat în camera aceea ce mi s-a părut întotdeauna prea rece… Pun lumânarea pe dulap și deschid ușile. Am tresărit. Totul era așa cum le așezase bunica. Farfuriile mari dedesubt, iar cele mai mici peste ele, apoi veneau cele adânci pentru ciorbă sau supă. Porțelanul a căpătat luciri sidefii în pâlpâirea flăcării. Pe raftul de deasupra farfuriilor, erau frumos orânduite paharele de cristal; și ele aranjate după înălțime. Am luat unul în mână. Era cel cu care băusem șampanie când ea a împlinit 70 de ani. Îl cunoșteam, avea o foarte mică ciobitură pe gura lui. L-am rotit între degete, nu mi-am putut dezlipi ochii de pe luciul lui scânteietor. O vedeam în capul mesei, înconjurată de toate neamurile. Pe unele nu le văzusem decât atunci. Venise până și sora ei din Franța. Pronunța cuvintele apăsat în românește. Se vedea că acolo nu vorbea limba ei maternă, probabil nu avea cu cine. S-a măritat, mai bine zis a fugit cu un ofițer de pe front. A dormit cu el, pe mantaua lui, până la sfârșitul războiului. Acasă nu s-a mai întors. A dus-o în Franța lui și acolo a rămas. Îi scria bunicii scrisori lungi, de stătea, biata de ea, câte o noapte la luminii lămpii și le citea. Pe fața ei vedeam un zâmbet și câteva boabe cristaline rostogolindu-se către barbă. Mary era fericită. Așa își spunea, Mary, după ce a fugit cu ofițerul. Bunica râdea când citea Mary cu y. Noi apăsam pe r ca să sune franțuzește. În noaptea aceea, Mary stătea lângă bunica și o mângâia pe mână cu multă duioșie. O privea și iarăși o privea și nu se mai sătura. Mary a venit cu Georges, soțul ei. Un bătrân înalt, uscățiv, cu fața suptă. Avea medaliile pe piept și noi, copiii, ne minunam de eleganța lui. Ne distram când îl auzeam cum se chinuie să pronunțe românește; până la urmă îmbrăca cuvintele în acel mistrerios sunet nazal, iar pe noi ne pufnea râsul. Ni se părea comic tare. El ne mângâia cu palma lui mare pe cap. Ne ținea în brațe, pe fiecare pe câte un picior. Ah, da, există o fotografie… trebuie să fie pe undeva… Trag sertarul, o ploaie de imagini se desfac în mișcarea sertarului. Le răsfoiesc repede… am găsit-o. Eu râdeam, dezvelindu-mi toți dinții. Ochii nu mi se vedeau. Vera era încruntată. Era prima oară când mâinile lui cioturoase au ridicat-o pe genunchi. Era contrariată… Doamne, cât de frumoasă este imaginea! În spate, bunica cu tanti Mary, așa ne-a cerut să-i spunem, nu mătușă, apoi mama și tanti Lisaveta; mai era încă un frate al bunicii și bineînțeles era mătușa Eleonora. Și mai erau mulți în fotografie, nu mi-i mai aminteam… Era frumoasă bunica mea! Așa cum stătea acolo, veselă, cu ochii sclipind în lumina celor trei lămpi aprinse, era frumoasă. Privea direct în cameră; aveam impreisa că mă privește pe mine în ochi. M-a trecut un frison, am simțit-o în fața mea, părea că mă privește, ca în fotografie, de acolo, din mormânt, acolo unde s-a dus să doarmă… Deodată am simțit că nu mai am aer. Am ieșit afară după apă. Totul era cuprins de un întuneric greu. Așa o fi acolo… acolo unde se doarme…? Doamne, ce-mi trece prin minte! Sunt nebună, ce-oi fi având de-mi stăruie în minte doar aceste imagini? mă întreb surprinsă că amintirile sunt atât de apăsătoare. Simt povara lor ca de plumb ce m-apasă pe suflet. Am luat lumânarea și am intrat în camera unde bunica își făcea toate treburile. Umbrele flăcării se ascundeau prin unghere și desenau tot felul de figuri haotice pe pereți. Într-un colț, mașina de cusut Singer, încremenită acolo dintotdeauna. Încet, se desprinde figura blândă a bunicii cu băsmăluța neagră pe cap, legată la spate, cu capul plecat și ochii stinși, pedalând cu un picior și cu celălalt legănându-mă pe mine în covată. Îngâna ușor un cântecel de leagăn să adorm pentru a-și vedea de treburile ei. Simțeam acum că în acel cântecel era toată durerea din sufletul ei. Deseori o surprindeam cu lacrimi în ochi, dar niciodată nu mi-a spus de ce plânge. Poate plângea pe bunicul neîntors din război, poate… cine știe câte necazuri o fi având, și noi habar nu aveam. Îmi amintesc că se retrăgea în chilerul micuț și muncea fără cel mai mic zgomot. Uneori intra în camera unde eu nu aveam voie să intru. Era o cămăruță mică; acolo călca cu sfială, și, uneori, stătea ore întregi, iar când ieșea, își ștergea ochii ușor cu colțurile basmalei negre. Când intra acolo, parcă nici nu era în casă… așa liniște era. Era ca și acum, când nu mai era, când plecase să doarmă… Mă întind pe patul ei. M-am întors cu fața la perete și am privit peretiera făcută de ea din pânză de cânepă umplută cu paie, apoi cusută cu cant dublu pe muchii și cu câte o împunsătură din loc în loc. Era îmbrăcată într-o cuvertură țesută la patru ițe… Mai sus, peretele era acoperit cu același covor pe care-l știam dintotdeauna, cu un cerb ce se adăpa la izvor. Pe marginea covorului, câte un rând de floricele se prindeau într-o horă moldovenească. Am închis ochii. Mă dureau, mă înțepau. Eram obosită, eram răvășită… Imaginile îmi dansau în minte. Privirea bunicii o simțeam acolo cum stăteam culcată pe perna ei, în așternutul ei. Mă căzneam să-i deschid, să o privesc, aș fi vrut să o ating… dar imaginea se depărta și se pierdea într-o ceață negricioasă. Am rămas acolo, într-o pajiște plină de florile brodate de ea la vremea tinereții ei, mă întrebam cum e posibil ea să plece să nu mai fie printre acele flori… Apoi nimic. Totul a încremenit, imaginea a dispărut cu desăvârșire, totul s-a pierdut în neant. A venit nimicul, un nimic ce nu-l vedeam, nu-l simțeam. Un nimic de care nu eram conștientă, un nimic pe care creierul meu îl ascunde noapte de noapte când adorm profund... (VA URMA ...)

(text protejat de legea dreptului de autor)


Viorica Șerban

Pasiunea scrisului a apărut din anii tinereții, dar fiind foarte pretențioasă cu scrisul ei, publică târziu, la o vârstă înaintată, primele volume de proză. A început cu un volum de nuvele și povestiri ”Focul din tălpi”, publicat la Editura ”Metamorfossi”, Slobozia, în 2018, în care tematica generală este psihologia femeii, trăirile ei pasionale și morale, iubirea ce vindecă sufletele oamenilor. A continuat cu două romane publicate în 2019 la Editura ”Studis” din Iași: ”Iubirea din sertarul de jos” cu o tematică de dragoste, o analiză psihologică a iubirii și ”Moartea vine la al treilea gong” cu o temă ce ține de perioada de după sfârșitul celui de-al doilea război mondial, o întâmplare ce schimbă dramatic destinul a doi camarazi de luptă. Concomitent cu scrisul, este la fel de pasionată de pictură, realizând lucrări apreciate de criticii de artă. Gata de tipărit, are încă trei volume, respectiv: ”Trei femei și un bărbat”, roman, patru destine ce se intersectează, fiecare cu viața și trăirile lui, un volum de nuvele și povestiri și un alt roman,” Fatalitate”, pe care îl vom prezenta integral în 17 episoade, în fiecare joi. Veți întâlni aici multă iubire, iubirea pentru bunică, pentru locurile copilăriei dar și o intrigă a iubirii neâmplinite...

CONTINUARE


adaugat pe 07/11/2019 00:40
CONTINUARE
Vasluianca Viorica Șerban pasionată și de pictură (III)
De ce am pictat aceste chipuri de oameni ai Vasluiului?

În primul rând, pentru că păstrez în inima mea Vasluiul cu tot ce are el, de la piatra de caldarâm, până la figurile oamenilor. Vasluiul are un loc aparte în viața mea, pentru că am trăit în el de la vârsta de 5 ani, trecând prin anii copilăriei, ai adolescenței și ai maturității depline. În Vaslui mi-am făcut o familie, am dat naștere celor doi băieți....
adaugat pe 04/11/2019 00:45
CONTINUARE
Minutul de poezie cu Viorica Ispir
Geneză

O conștiință vie, peste tăceri stăpână
A scăpărat în beznă și s-a făcut lumină!
Spre zări de infinituri porni pe raza-i lungă,
Ca veșnicu-ntuneric lumina să-l străpungă.

Lumina informată, numit-apoi „Cuvântul”
A zămislit pe cale și Cerul și Pământul.
Lumina-n întuneric tot crește și creează:
Structuri, ritmuri și legi mereu tot perfectează....
adaugat pe 02/11/2019 00:35
CONTINUARE
Vasluianca Viorica Șerban pasionată și de pictură (II)
De ce am pictat aceste chipuri de oameni ai Vasluiului?

În primul rând, pentru că păstrez în inima mea Vasluiul cu tot ce are el, de la piatra de caldarâm, până la figurile oamenilor. Vasluiul are un loc aparte în viața mea, pentru că am trăit în el de la vârsta de 5 ani, trecând prin anii copilăriei, ai adolescenței și ai maturității depline. În Vaslui mi-am făcut o familie, am dat naștere celor doi băieți....
adaugat pe 28/10/2019 06:45
CONTINUARE
Minutul de poezie cu Brândușa Dobriță
El culegea firimituri …

Un porumbel, azi, culegea firimituri
în gară, de pe dalele albastre,
cum eu adun cuvintele, când tu de-nduri
să mi le arunci din zările albastre.

Atent, nimic să nu se risipească,
el se-nchina de fiecare dată,
de parcă nu s-ar fi hrănit,
ci se grăbea ca Domnului să-i mulțumească.
...
adaugat pe 26/10/2019 00:01
CONTINUARE
Vasluianca Viorica Șerban pasionată și de pictură
De ce am pictat aceste chipuri de oameni ai Vasluiului?

În primul rând, pentru că păstrez în inima mea Vasluiul cu tot ce are el, de la piatra de caldarâm, până la figurile oamenilor. Vasluiul are un loc aparte în viața mea, pentru că am trăit în el de la vârsta de 5 ani, trecând prin anii copilăriei, ai adolescenței și ai maturității depline. În Vaslui mi-am făcut o familie, am dat naștere celor doi băieți....
adaugat pe 21/10/2019 06:45
CONTINUARE
 postari mai vechi >>
 Categorii de stiri
Administratie
Politica
Economie
Locuri de munca
Justitie
Cultura
Sanatate
Educatie
Divertisment
Sport
Evenimente
Social
Meleaguri vasluiene
National
International
 Publicitate
 Categorii de videoclip-uri
Administratie
Politica
Educatie
Cultura
Divertisment
Sport
Evenimente
Social
Meleaguri vasluiene
National
 Urmariti-ne si pe Facebook!