Caută     
    ŞTIRI       CANAL TV       ANUNŢURI       HARTA       CONTACT
 Stiri - Cultura
Vasluianca Viorica Șerban pasionată și de pictură (XVI)
Vă mulțumesc că ați urmărit seriile de picturi cu figuri vasluiene. In speranța că v-au plăcut și le-ați admirat, voi continua cu alte serii de picturi, dar de această dată picturi tematice...
adaugat pe 15/02/2020 00:35
CONTINUARE
Minutul de poezie cu Brândușa Dobriță
Teiul~ Teiu...
adaugat pe 14/02/2020 06:31
CONTINUARE
'Fatalitate', de Viorica Șerban (XIV)
Episodul XIV

Edgar privea în noapte câmpul alergând în goana microbuzului. S-a bucurat că l-a prins pe ultimul, următorul era abia dimineață. Stătea ghemuit între două persoane, unul mai în vârstă și altul mai tânăr. A prins un loc în spatele mașinii, adică aceștia doi s-au oferit să-i facă loc și lui. O căldură sufocantă l-a cuprins și un miros de motorină îi răscoli stomacul. S-a chinuit un timp, respirând adânc, să nu cumva să vomite. Își dădu seama că nu mâncase toată ziua; a fost un avantaj, acum că simțea acele amețeli datorate mișcării. Cei doi de lângă el se ciorovăiau de la o bucată de pământ. Își aruncau vorbe fără de înțeles. S-a gândit că doar ei doi știau de ce se ceartă. Până la urmă, a înțeles ceva, ceva. Cel din dreapta lui, un bărbat uscățiv, cu nasul ascuțit și un cozoroc mare ce-i acoperea ochii, îl acuza pe cel din stânga că nu-și muncește pământul, că îl lasă pârloagă an de an. Când, în sfârșit, a prins sensul cuvintelor lor, a fost atent la vorbele ce le aruncau unul altuia.
- Ce să muncesc, mă plătește cineva, să muncesc pe de pomană…!? îl aude pe cel din stânga. L-a privit preț de o secundă cu coada ochiului în lateral. I-a zărit o mustăcioară neagră, semn că era tânăr.
- Cum adică, mă, aștepți să te plătească cineva ca să muncești pământul tău? strigă cel din dreapta, aruncându-i peste mine o privire disprețuitoare.
- Ei, vezi… vezi! dacă vin la mata, îmi dai 60 de lei pe zi, îmi dai și mâncare și băutură de trei ori pe zi, dar dacă…
- Taci, mă, taci! om de nimic, izbucnește vecinul lui Edgar din dreapta. Îl simțeam cum tremură de nervi.
- Ce vrei, nene, asta-i treaba azi. Dacă muncesc la mine, nu mai am bani, dar nu am nici cu ce cumpăra de mâncare, că doar nu pot trăi numai cu porumb…!? îl aude râzând din toată inima pe vecinul lui din stânga.
- Mă! Mă, poți să faci și una și alta, dacă ești vrednic, dar v-ați învățat pușlamale și…
- Mata, pesemene, vrei un pumn în bot? Ce te legi de mine? Se ridică în picioare și se proptește în fața celui din dreapta lui Edgar. Dar mașina se poticnește, și vecinul din picioare își pierde echilibrul, se clatină și se prăbușește peste o femeie din rândul din față.
- Auleu… bețivule… du-te de aici…? se aude strigătul puternic al femeii.
- Stai, bre, că nu-s beat, dar mașina asta… Ce faci, băi!? strigă la șofer. Nu i-a răspuns nimeni. Jumătate din mașină a întors capul către el să vadă ce se întâmplase, cealaltă jumătate se pare că moțăia… Oameni obosiți de muncă, se gândi Edgar, și-acum nu aveau putere să asiste la harța unor confrați.
- Lasă, băi, gura, că nu te rupi muncind. Umbli după mâncare și băutură, că treabă… se auzi vocea pițigăiată a unei femei din fața microbuzului.
- Ei, dacă ar fi numai el, dar e plin satul de cei ca el. Nu-s în stare nici buruienile din fața casei să și le smulgă! Oameni de nimic…! completează cineva pe femeia din față. Era o voce tremurată. Edgar și-a dat seama că este un bătrân. A vrut să-l vadă, dar nu se putea; scaunele înalte acopereau chipurile celor care vorbeau. Trăiesc de azi pe mâine! mai completează vocea.
- Și din furat… În fiecare săptămână îmi dispare câte o găină. Să le stea în gât; să dea Dumnezeu să nu mai poată înghiți, să rămână cu găina mea în gât… puturoșii!
- Da, da… trăiesc cu ajutor social. Cum iau banii, cum se duc la Mitache, la crâșmă… o completează altă voce. Nu-și iau un săpun să se spele…
- Ei, cum nu, își spală gâtul…! Ce știi tu! și râsete multe însoțesc vocea de pe la mijlocul mașinii. S-a stârnit o zumzet de cuvinte. Așa, dintr-o dată, s-au trezit la vorbă. Unii râdeau, alții înjurau.
- Lasă-i în plata Domnului, se auzi o voce puternică. Ia, mai bine zi tu una din aceea italiană, băi Costelini…! Și se făcu liniște.
- Zi-i Costică, mă! Ce, îl botezi? sparse liniștea o voce veselă de bărbat.
- Ei, cum, după zece ani de stat acolo… nu mai e Costică, este Costelini…! și râsetele au izbucnit din nou. O liniște de așteptare s-a așezat iar, de credeai că nici nu deschisese gura cineva până atunci. Edgar s-a uitat și prin amurgul ce a cuprins interiorul mașinii, dar nu a văzut nimic.
- Hai, mă, ce aștepți? strigă cineva.
- Nu pot! răspunse, în sfârșit, cel căruia i se spunea Costelini. Nu pot, bade, sunt răgușit.
- De ce, mă? Ai cântat la vreo nuntă?
- Hai, lasă-mă în pace, de cântat vă arde vouă, mie nu…!
- Dar ce s-a întâmplat, ai și tu supărări!? i se adresează vocea tânără a cuiva din spatele șoferului.
- Am și eu pe ale mele… răspunse acesta supărat.
- Bine, mă, italianule, bine, da poți cânta o… o de aia… o cansonetă? Râde.
- Canțonetă, băi analfabetule, strigă vocea hanțușcă a unei femei. Edgar a privit-o din profil. Era tânără și frumoasă. I se vedea profilul frumos desenat în umbra nopții.
- Ei! tu, Marie, ești școlită, ai făcut vreo două clase de liceu… se aude unul din partea opusă Mariei. Ea s-a uitat spre el, dar nu i-a răspuns.
- Ești de pe la noi? se trezi întrebat deodată de vecinul din dreapta.
- Da, sunt de pe-aici, adică din satul Comana.
- Da! Ei drăcie, și eu sunt din Comana. De-al cui ești? Edgar, surprins de întrebările vecinului, a stat un moment, gândind ce să facă, să-i răspundă sau nu?
- A lui Gherasim… se auzi pronunțând numele de familie.
- A inginerului? întrebă femeia cu profilul frumos.
- A lui…
- Păi, are mâine nuntă…
- Are. Îi răspunde scurt.
- Nu cumva tu ești mirele!? Că băiatul lucrează pe la nucleara aceea de la… S-au întors toți, ca la un semn, să-l privească. Apoi venim la nuntă. Ia zi, bă italianule, ceva vesel! Acum, că avem mirele cu noi, trebuie neapărat…
- Mare treabă cu nucleara asta! În tinerețe am lucrat pe șantier, la ridicarea ei... am turnat de-a beton...! Până ce am ieștit la pensie, am tot turnat beton, și acolo s-a turnat, nu glumă... Dar, ia zi, auzisem că sunt ceva probleme la un reactor...?
- S-a deconectat automat, dar nu pune probleme. Este fără impact asupra securităţii nucleare, explică Edgar pentru a-l liniști pe vecinul lui. Este vorba despre partea clasică a centralei, nu de cea nucleară.
- Este, totuși, un mare pericol pentru omenire funcționarea acestor centrale... Edgar se foiește pe scaun. Ar fi vrut să-l liniștească pe omul acesta căruia îi rămăsese gândul la centrala nucleară, dar simțea că ar fi făcut un efort inutil. Cică în această centrală ar fi peste 4000 de bombe de tipul celei de la Hiroșima... la un cutremur mai mare... Constatarea l-a surprins pe Edgar. Ia uite, Domnule, ce le trece la țărani prin minte...! își spune în gând, deznădăjduit. Cum să-i explice omului acesta că nu este niciun pericol!?
- Este proiectată să reziste la un cutremur de 7,5 magnitudine... și gândiți-vă cât beneficiu aduce, nu mai avem poluare...
- Și dacă va fi unul mai mare? vine imediat replica vecinului său.
- Vă asigur că nu prezintă niciun pericol. Se va opri automat. Se oprește din explicații; știa că nu putea fi pe deplin convingător. Este cea mai sigură sursă de energie din lume, mai adaugă. Își îndreaptă atenția spre ceilalți călători. S-a întors mai cu spatele la vecinul lui, privind intens pe geamul microbuzului; spera că se va încheia discuția cu vecinul lui.
- Și, totuși, deșeurile... nu prea s-a clarificat cu ele; sunt depozitate la Băița, lângă Bihor. Acolo sunt mii de containere... n-am scăpat de pericol. Edgar se simțea încorsetat, nu prea era în largul lui cu această discuție. Dar vecinul lui continuă gânditor, nemilos de insistent. El îl evită, îndreptându-și atenția spre ce discutau oamenii în mașină. Se temea ca nu cumva să-i cuprindă pe toți febra întrebărilor cu privire la centrala nucleară, unde lucra el... Dar s-a bucurat când a văzut că atenția lor se îndreptată spe acel Costelini, Italianul...
- Lasă, Virginico, omul în pace! O fi și el bolnav, ce tot strigi la el. Ce, crezi că se poate cânta așa, la comandă…!?
- Ei, cum așa, dar când cântă la nuntă, nu o face la comandă!?
- Ei da, dar atunci i se bagă în buzunar una verde… se aude o voce din față.
- Hai, mă, lăsați omul în pace, chiar nu se simte bine! spuse cel care stătea lângă Costică-Costelini. Ce faci, mă, ți-e rău? S-au uitat toți spre locul unde stăteau cei doi, dar nu au văzut nimic.
- Bă, ia ascultați la mine! Edgar s-a uitat cu interes la cel care se ridicase de pe scaun, stătea pe-al treilea loc de la ușa din față, să se audă ce spune. Mâine să mergem cu toții să votăm. Să vă duceți înainte de a intra pe ușa bisericii…
- Da, așa să faceți, și apoi să vă spovediți și să vă cereți iertare pentru ce ați votat! rîde zgomotos tânărul cu vocea stridentă.
- Măi, oameni buni, nu mai e glumă, trebuie să votăm; este vorba de comuna noastră…
- Tu pe cine votezi, Ioniță?
- Eu nu mă duc, răspunde tânărul prompt.
- Cum, adică, nu te duci? Bă, ia ascultă aici: să vă duceți, mă, voi, ăștia tineri, că vouă vă rămân satele și…
- Lasă-mă, nene, în pace cu teoria mata. Voi l-ați pus și pe actualul, tot voi vă duceți și-l țineți în brațe încă patru ani. La ce să mă mai aflu și eu în treabă… aud vocea plină de tristețe a băiatului.
- Păi ne ducem, mă, că dacă nu ne-om duce noi, atunci cine să se ducă? Că voi plecați peste hotare, v-ați săturat de satele noastre…
- Ne ducem, bade, acolo luăm bani frumoși…
- Și aici nu vă dă primarul ajutor social? râde o femeie de pe la mijlocul mașinii.
- Cine are nevoie de doi lei…? spuse băiatul supărat. Mă duc să strâng bani, să-mi fac o casă, să mă însor, să fiu și eu în rând cu lumea.
- Auzi! Și ce faceți voi acolo, prin Italia, că doar nu cântați toți pe stradă, precum Costelini al nostru? zise, amuzată, o voce de lângă șofer.
- Mata ai chef de glume, nene! Crezi că e ușor. Eu muncesc toată ziua pe schelă…
- A… și de asta nu votezi tu! Așa spune, măi băiatule, să-nțelegem și noi cum stă treaba. Deci nu te mai interesează cum stau treburile pe aici…
- Da, nu mă intresează. Se duc ai mei să-și aleagă primarul. Eu mă voi duce când mă voi întoarce, la vremea mea… mai spuse tânărul supărat.
- Și când îți ridici și tu un castel ca al țiganului de…
- Rom, Marie, nu țigan, faci discriminare… se aude o voce înfundată
- Ei, iaca, să mă închidă că le-am spus țigani. Dar ce sunt, mă? Ce, ați uitat, până acum voi cum le spuneați, nu țigani? Ce, s-au făcut romi așa, peste noapte…!?
- Peste noapte s-a dat legea, Marie, peste noapte… o apostrofează o voce pe care nu o mai auzise Edgar până atunci.
- Bine! Domnule rom, de acum așa o să le spun… Domnule rom bulibașă, te rog să mă ierți… începu Maria cu o voce protocolară care făcu pe mulți să râdă.
Edgar privea din când în când pe geamul mașinii la umbra pământului ce alerga pe marginea șoselei în urma microbuzului. I-a lăsat să vorbească de-ale lor și s-a gândit că va ajunge acasă până la miezul noții și are timp să se și odihnească.
- Și tu ce faci, tu ești mulțumit de banii care-i câștigi? îl întrebă bărbatul din dreapta lui. Atunci a observat că cel din stânga dispăruse. S-a uitat după el, dar nu l-a văzut.
- Mulțumit…!? Nu, nu poate fi vorba de mulțumire, dar se poate trăi decent din salariul meu, răspune Edgar în obscuritatea ce cuprinse mașina. Poate nu întocmai, dar nu-i rău.
- Ei, dar voi, fizicienii, asta ai terminat, nu? fizică nucleară… aude o voce din partea stângă a scaunelor, dar nu-și putea da seama de unde vine; o fi vreun profesor ceva, altfel… își spuse în gând Edgar… trebuie să fiți plătiți, voi faceți viitorul omenirii…
- Da, asta am terminat.
- Și ai făcut în Anglia, nu? Ei, câți își pot permite…
- Păi da, taică-su s-a căsătorit cu o nemțoaică bogată…
- Taci, Marie, de unde știi tu. Gherasim este om deștept, are și o afacere…
- Ei, da, păcălește și el oamenii, ca toți cei cu afaceri… Edgar simte cum îi năvălește sângele în obraji. Era prea de tot ce auzea…
- Taci, femeie, nu știi ce spui! Eu îl cunosc și știu că este om corect… vorbește vecinul din dreapta.
- Tot bogătan rămâne… mai spune Maria.
- Atunci, du-te după Ceaușescu, dacă nu vrei bogătani! se aude o voce necunoscută până atunci.
- Unde să mă duc, mă, dar recunoaște că pe vremea lui nu erau atâția hoți…
- Ce au hoții și cu Gherasim, se enervează vecinul meu.
- Mă, pe vremea lui nu cumpărai un cartof cu un leu și îl vindeai cu cinci. Asta-i speculă, mă. Nu așa se cheamă? Sau azi îi spuneți afacere? Pe vremuri făceau pușcărie ăștia, erau speculanți. Acum li se dă voie să ridice prețul cât vor ei, că doar pe noi ne jecmănesc… Ăștia-s oameni de afaceri, cum le spuneți voi? continuă Maria îndârjită.
- Și ce are inginerul Gherasim cu asta?
- Păi ce, el nu asta face cu marfa lui? Cumpără cu un preț și vinde de trei ori mai scump!? S-a făcut din nou liniște. Un moment, Edgar a fost descumpănit. Doar un moment.
- Cu ce și-a ținut băiatul la facultate, la Londra, nu cu banii luați de la noi!?
- Cum, fa, de la noi? Ce, i-ai dat tu de pomană, proasta naibii, ia vezi cum vorbești? Edgar nu-l putea localiza pe cel ce vorbise, deși ar fi vrut.
- Da, mă, de la noi; că noi ne-am dus să cumpărăm de la el. Noi i-am dat plusul adăugat la produsele cumpărate de el… Vocea femeii răsuna puternic în microbuz. Ce, noi nu am vrea să ne trimitem copiii la școală prin străinătățuri, dar abia de putem s-o facem aici, la noi… Edgar tremura de furie. Faptul că se vorbea despre tatăl lui ca despre unul care face bani necinstiți, îl irita foarte tare. Își ia inima în dinți și intră în dialog, desigur, să-i pună la punct.
- Voi ați făcut revoluția, voi l-ați dat jos pe Ceaușescu, că nu vă plăcea cum trăiți, și acum tot voi veniți și-mi judecați tatăl? Să vă fie rușine. Tata face banii după legile Statului, care le-au făcut cei pe care i-ați votat voi. Și tace. Simțea cum sângele îi pulsează în tâmple. Maria a mai spus ceva, dar Edgar nu a auzit-o, nu a mai vrut să audă ceva. Și, atunci, dintr-o dată, se aude vocea lui Costelini: Mamma, sono molto felice di tornare da te. Edgar tresare. În minte îi răsună versurile în românește. Mamă, sunt foarte fericit pentru că mă întorc la tine. O vede pe mama lui, îi vede lacrimile din ochi când a plecat la spital. Îi vede zâmbetul trist... Îi dau lacrimile. Și le șterge repede de pe față. Vocea bărbatului necunoscut, căruia i se spunea Costelini sau Italianul, răsuna, în microbuzul plin, clară, puternică, dramatică. Simte cum corpul îi este cuprins de un tremur ușor. S-a ridicat în picioare să-l vadă pe italian. Cântecul meu vă va spune/ Că aceasta este cea mai frumoasă zi pentru mine/ Mamă, sunt foarte fericit și-ncântat/ De ce ar trebui să trăim separat? răsuna cântecul în continuare. Nu se auzea decât vocea cântărețului. Se așeză din nou pe locul lui. De data asta stătea mult mai comod, avea locul liber în stânga. Când se așează, îl zărește pe cel care stătuse lângă el, rezemat de ușa de la intrare. Nu i-a dat importanță. Cuvintele canțonetei l-au răscolit. Dorul de mama lui l-a copleșit. Tare ar fi vrut acum să fie lângă el, să-i audă vocea ei delicată cum îi spune: Ai grijă, puiule, să te comporți delicat cu fata! Așa i-a spus când a venit prima dată cu Irina acasă. Mama lui a privit-o mult, a cercetat-o. I-a spus că băiatul ei este un bărbat de ispravă, este cel mai bun băiat din lume… Doamne, câte nu i-a spus! Irina stătea cu privirea fixă, nu îndrăznea să se miște în timp ce mama lui vorbea. La sfârșit, i-a zâmbit, a luat-o de mână, s-a aplecat și a sărutat-o pe frunte, apoi pe obraji. Irina a simțit că ia foc. S-a înroșit toată de emoție. Edgar tresare. Costică, adică Costelini, începuse o altă canțonetă. Se gândi că, dacă își câștiga banii cântând pe stradă, îi merita din plin. Cineva strigă cu voce dogită peste cântecul vioi: așa, italianule, așa, zi mă, zi-i! Da zi și una românească, hai, zi…! Brusc, s-a făcut tăcere. Cântărețul a tăcut. O altă voce de femeie îl roagă să mai cânte. Hai, mă, că trece timpul mai ușor; hai, zi una veselă, ce naiba, mâine avem două nunți în comună… Și o votare! răsună altă voce ce se îneacă în râs. Apăi, eu la nuntă merg, și-acuma zi-i, zi tu una din ale noastre, una din acelea de sfârâie călcâile, nu mârâielile astea nătânge. Taci Ileană, că vorbești prostii, tot ce cântă băiatul este frumos! Să-i dea Dumnezeu sănătate, că tare frumos mai cântă! Costelini a început să cânte o nouă canțonetă. Edgar era mirat cât de bine cânta. A zâmbit în sinea lui și s-a înveselit; în fond, mergea la nunta lui. Prin minte i-a trecut fulgerător faptul că reactorul avea probleme. Apele Dunării au scăzut foarte mult și nu mai putea fi pompată pentru răcirea lui. Se punea problema ca reactoarele să fie oprite. Ar dura câteva săptămâni situația asta. Se gândea că, dacă s-au oprit în urma lui, atunci și colegii lui ar putea veni a doua zi la nuntă. Frunzuliță de cucută/ Am venit și noi la nuntă/ Bună seara, bun găsit!/ Mulțumim că ne-ați poftit/ Bună seara, bun găsit!/Mulțumim că ne-ați poftit… Așa, măi Costică, zi-i, mă! Costelini devenise acum Costică. Edgar a zâmbit. A simțit cum voia bună îl cuprinde și pe el.
- Vă aștept pe toți la nunta mea! Strigă el deodată cu voce puternică. Cei din microbuz au răspuns cu chiote de bucurie și exclamații: Venim! Venim! În acel moment, au simțit o hurducătură ca un strănut puternic ce venea din rărunchii mașinii. S-au prins care cum au putut. Mașina s-a zdruncinat puternic și s-a oprit în ceva cu o bufnitură de tunet. Țipetele de durere și de frică curmă vocea cântărețului și chiotele oamenilor. Întunericul a fost sfâșiat de strigătele disperate ale celor din microbuz ... (VA URMA ...)

(text protejat de legea dreptului de autor)


Viorica Șerban

Pasiunea scrisului a apărut din anii tinereții, dar fiind foarte pretențioasă cu scrisul ei, publică târziu, la o vârstă înaintată, primele volume de proză. A început cu un volum de nuvele și povestiri ”Focul din tălpi”, publicat la Editura ”Metamorfossi”, Slobozia, în 2018, în care tematica generală este psihologia femeii, trăirile ei pasionale și morale, iubirea ce vindecă sufletele oamenilor. A continuat cu două romane publicate în 2019 la Editura ”Studis” din Iași: ”Iubirea din sertarul de jos” cu o tematică de dragoste, o analiză psihologică a iubirii și ”Moartea vine la al treilea gong” cu o temă ce ține de perioada de după sfârșitul celui de-al doilea război mondial, o întâmplare ce schimbă dramatic destinul a doi camarazi de luptă. Concomitent cu scrisul, este la fel de pasionată de pictură, realizând lucrări apreciate de criticii de artă. Gata de tipărit, are încă trei volume, respectiv: ”Trei femei și un bărbat”, roman, patru destine ce se intersectează, fiecare cu viața și trăirile lui, un volum de nuvele și povestiri și un alt roman,” Fatalitate”, pe care îl vom prezenta integral în 17 episoade, în fiecare joi. Veți întâlni aici multă iubire, iubirea pentru bunică, pentru locurile copilăriei dar și o intrigă a iubirii neâmplinite...

CONTINUARE


adaugat pe 12/02/2020 00:40
CONTINUARE
Minutul de poezie cu Alina Tanasă
Clipe Printre degete se preling clipele Degeaba strâng pumnul Degeaba... Clipele tot se preling printre degete Și intră în pământ unde încolțește amintirea lor…~ Tăcere Când durerile tac se aude scâncetul de naștere...
adaugat pe 08/02/2020 00:35
CONTINUARE
'Fatalitate', de Viorica Șerban (XIII)
Episodul XIII

Vera m-a găsit la pârleaz. M-a privit un timp fără să spună nimic, apoi m-a luat de mână și-mi spune șoptind: Nimănui nu am spus ce ispravă am făcut și, cu toate astea, toată comuna știe. Tu ești singura căreia i-am spus de grozăvia cu Gherasim și soția lui, Ingrid. Îmi stătea pe suflet; de când a murit, mă tot gândesc să mă duc să mă spovedesc, dar uite că nu am făcut-o, m-am spovedit ție, prietena mea.
- Știu că mai ai multe să-mi spui Vera, simt asta…
- Ce să-ți mai spun, nu le-ai auzit pe bucătărese? Ce crezi, că nu știu că mă vorbesc…? Le las, nu ar avea nici un efect dacă le-aș atrage atenția. Poate ar fi și mai înverșunate, așa că… Tace și privește, ca și mine, crengile cireșului, aplecate până la pământ. Acolo, sub ele, ne ascundeam noi, copiii, când ne jucam de-a ascunselea. Mă minunam că nu s-au rupt, ci s-au întărit, s-au îngroșat și s-au fixat așa aplecate.
- Eu cred că mai ai multe de spus…
- Of, mai am, da, dar nu-ți spun, nu acum, poate după nuntă om avea răgaz să stăm de vorbă amândouă pe îndelete. Dar acestea sunt vechi, sunt antice, nu eram măritată…
- Mamă… mamăă! o auzim pe Ada strigând. Vera a sărit repede peste pârleaz și a plecat la Ada. Eu după ea. Prea era vocea Adei disperată. Mamă, Paolo nu răspunde la telefon, mamă…
- Da' ți-a spus că și-a uitat încărcătorul acasă… Lasă-l în pace că trebuie să ajungă. Nu te mai frământa atâta. Faci cearcăne și mâine vor spune oamenii ăștia că ai treizeci de ani, nu douăzeci și unu.
- Lasă-mă, mamă, cu prostiile astea… E târziu, ar fi trebuit să ajungă. Și mai e ceva ce nu înțeleg, mamă? o întreabă Ada gânditoare: Le-am auzit pe Tanța și pe Valentina vorbind că tu erai însărcinată când te-ai măritat cu tata… Vera s-a îngălbenit.
- Și ce-i cu asta? Tu nu te-ai culcat cu Paolo înainte de nuntă…!? o aud pe Vera aproape strigând la ea. Doamne, femeile astea sunt o pacoste.
- Nu le scapă nimic, concluzionez eu. Știam și eu de sarcina Verei. Cred că numai Titi nu știa, în rest, tot satul era în temă. După banchet, Vera si-a pregătit valiza aceea mare cu care venise, când a intrat în clasa a opta, împreună cu mătușa Eleonora. Era gata de plecare. A pus mâna pe mânerul valizei să o ridice, dar, în secunda următoare, renunță și se așează pe pat, bușind-o plânsul. Mă uitam la ea nedumerită. Credeam că plânge pentru că ne despărțim. Lasă, că ne vedem, cel puțin până la toamnă când plec la Universitate… Dar ea dă din cap în semn că nu, nu de asta plângea. Își duce mâna la burtă, și atunci am văzut și eu că i se rotunjise serios. Mi-a dat prin gând că ceva se întâmplase. M-am gândit la Titi. Și părea băiat serios, spun eu nedumerită. Adică, eu îți păream fată serioasă, vrei să spui, o aud pe Vera printre sughițuri. Ce-i spun eu lui Buni, dar cum mă descurc cu tata…? Și hohotele de plâns au fost și mai puternice ca până atunci. Eu mă oprisem cu ochii pe ea și încercam să gândesc, să găsesc o explicație, o soluție, dar parcă mintea mi se golise; eram mai sfârșită decât ea. Îi spui lui Titi și te cununi, zic eu cu o voce sigură. Da, asta e soluția. Crezi că Titi mă va vrea așa…? mă întreabă ea, aruncându-mi o privire tulbure. Cum să nu te vrea, că doar nu ai făcut copilul acela singură…!? Strig eu la ea de data aceasta. Dar, spre surprinderea mea, Vera a plâns și mai tare, bătea cu pumnii în masa de care se sprijinea, masa pe care noi două ne făcusem temele până atunci. Nu o înțelegeam deloc. Nu pricepeam acel zbucium, acel plâns spasmodic și acel: ”crezi că Titi mă va vrea așa!?”. Nu a mai zis niciuna nimic. Am condus-o la autobuz. Ne-am îmbrățișat și ne-am promis că ne vom vedea în sat și vom sta de vorbă pe-ndelete. M-am pus pe învățat serios, mai aveam doar o lună până la examenul de admitere, și am uitat de Vera. Într-o zi, o duminică dimineață, o aud pe mama că vorbea cu mătușa Eleonora în sufragerie. Auzeam frânturi de cuvinte, dar am înțeles că era vorba de nunta Verei. Atunci mi-am adus aminte de problema Verei. Am zâmbit în sinea mea și mi-am spus în gând: Perfect, era și cazul ca Titi să-și asume responsabilitatea… Nu am mai vorbit niciodată despre acel moment când ea a plâns în hohote, stând la marginea patului în care am dormit amândouă patru ani, cât a ținut liceul.
-Mamă, eu nu sunt însărcinată! o aud pe Ada strigând.
- Și ce-i cu asta, e același lucru, strigă și Vera enervată. De unde știi că nu ești, poate că ești, mai spune ea cu ciudă, uitându-se spre fiica sa cu coada ochiului.
- Gata, mamă, las-o baltă. Nu vreau să audă Paolo povestea asta. Ai putea să i le închizi gura la bârfitoarele astea sau trimitele acasă mai bine.
- Și cine servește, cine termină de gătit, tu, cumva!? Lasă-le să vorbească. Pe mine mă doare-n cot de ce spun ele. Așa-i aici, ce, ai uitat? Ai plecat de un an și ai uitat cum este în satul tău? Vera se enervase de-a binelea. I-au țâșnit lacrimile din ochi. Crezi că eu nu m-am săturat de satul ăsta, crezi că eu nu mai pot de fericire că nici măcar o îmbucătură nu pot să iau să nu știe tot satul? Gata, termină, nu vreau să te mai aud.
- Dar, mamă, te rog, fă-le atente, ce este așa de greu? Dar, mă rog, lasă că mâine, când vin, le pun eu la punct! mai zise Ada în timp ce-și deschide telefonul. Eram sigură că îl sună din nou pe Paolo. Vera nu i-a mai dat atenție. A ieșit afară. Am mers după ea. Știam că se duce undeva… să plângă în liniște. Am găsit-o în grajd, cocoțată sus, sub acoperiș, unde se aruncau baloții de paie. Știam grajdul. Era împărțit în două: o parte mai mare, unde stăteau vacile, cu o ușă dublă pe unde intrau ele; o parte mai mică, cu acces la pod unde era depozitat nutrețul, fânul cosit din vară. În aceeași încăpere erau depozitate uneltele agricole, tot ce era trebuincios într-o gospodărie țărănească. Și nelipsita scară de la pod pe care o știam din copilărie. Am intrat pe ușa grea, din scândură, care a scârțâit prelung și m-am uitat roată. Mirosul de fân uscat mi-a invadat nările. Era locul nostru unde ne ascundeam de bunicile noastre. Mie îmi plăcea că trebuia să urc pe scară ca să ajung în pod. Scara se sprijinea de o grindă. Ne cățăram pe ea cu mîinile, pe partea înclinată, care făcea unghi ascuțit cu podeaua. Și, într-un moment al nostru de halcă, scara s-a desprins și a alunecat într-o parte, răsturnându-ne odată cu ea pe dușumeaua plină de pleavă. Ne-am trezit cu julituri la coate și la genunchi. Ne-a luat mătușa Eleonora în focuri. Atât ne-a trebuit, să ne punem cu ea. De atunci nu mai aveam voie în grajd. Un timp, a pus lacăt pe ușă, dar cum îi venea greu să tot descuie și să încuie ușa de cîteva ori pe zi, s-a lăsat păgubașă, și noi ne-am continuat escapadele printre baloții de paie, dar urcând scara cu mai multă atenție.
Acum Vera stătea cu privirea pierdută și suspina. Mă așez lângă ea și-i iau mâna într-a mea.
- Hai, gata, e normal să reacționeze așa, trebuie să o înțelegi și tu.
- Nu de asta plâng, o aud smiorcăindu-se cu nasul în batistă. Sunt momente când mă apasă și pe mine regretele… ce crezi, că eu sunt de plumb? Nu știu de ce viața a fost cu mine nerecunoscătoare…? Am tresărit la vorbele ei. Viața nerecunoscătoare…! nu înțelegeam ce poate să însemne acele cuvinte spuse de ea plângând. M-am gândit atunci că sigur mai sunt multe despre care eu nu știu, în legătură cu prietena mea.
- Ce vrei să spui? Hai, că se înnoptează, hai să te odihnești. E prea mult stres. Hai, să te liniștești!
- Când am făcut nuntă cu Titi, nu făcusem dragoste cu el, înțelegi? Nu am fost cu el… Am încremenit. Nu am putut să deschid gura, să zic ceva, nu aveam cuvinte. Da, eram însărcinată, dar nu cu Titi.
- Ce-ai zis, mamă!? o aud pe Ada dintr-o dată. M-am ridicat de pe balot ca la un semn. Vera nu s-a clintit.
- Ce vrei, de ce ai venit? o întreabă liniștită.
- Te cheamă tata. A venit preotul. Vrea să știe dacă facem cununia la biserică sau acasă?
- La biserică, sare Vera arsă de pe balotul de paie. Vin acum! și coboară scara în grabă. După ea, am coborât și eu, dar cu multă atenție, cu gândul la întâmplarea nefericită din copilăria noastră.
- Ce spuneai, mamă, că nu ai făcut dragoste înainte de nuntă cu tata… atunci, cum m-ai… fă…?!!! Mamă! strigă Ada după Vera, dar Vera intrase deja în casă. Ada s-a uita nedumerită la mine. Eu am fost și mai surprinsă. Nu am spus nimic; m-am uitat îndărăt ca și cum lăsasem ceva în urmă. Ada s-a oprit în loc și a rămas pe gânduri. O urmăream cum gândește, cum fața i se încruntă, cum buzele ei subțiri se strâng spasmodic… Nu se poate, nu se poate… mi-am tot repetat în gând. Ce încurcătură! Doamne, nu acum, Doamne! Las-o să-și facă nunta și să plece, las-o, Doamne! Ada nu a mai spus nimic. Mergea cu privirea în pământ. Părea că este liniștită. A intrat în casă. A trecut prin camera aceea mare, ce servea drept sufragerie, și a intrat în altă cameră, camera ei. Întreaga seară nu a ieșit, nu a spus nimic. Toată lumea uitase de Ada. Nici chiar Vera nu a mai dat importanță fiicei ei. M-am apropiat de pârleaz. M-am așezat pe buturuga ce ținea loc de treaptă și am scos telefonul din geanta de pe umăr. Suna, și suna. Era Cristian. Mă anunța că abia atunci ieșise din București. Mi-a zis că până dimineață ajunge. Gândul meu s-a mutat din nou la Vera, la scena aceea din ziua de după banchet, când a plecat acasă, în sat. A doua zi după ce a plecat Vera, m-am trezit la ușa mea cu Victor. L-am văzut pe vizor și i-am strigat că nu vreau să vorbesc cu el. El, privind în jos, îmi strigă că venise la Vera, nu la mine. Ai cam întârziat dacă ai venit la ea… a plecat și te-a lăsat bătând din buze, îi strig, râzând tare, să audă. Ce știi tu…! mai spune el în timp ce se îndepărtează de ușă. Nu știu de ce mi-am amintit acum de Victor. De la bal, de când l-am văzut dansând cu Vera, nu am mai vorbit cu el; nici la salut nu-i răspundeam. I-am mai văzut odată pe amândoi. El o ținea de mână, ea se trăgea să se desprindă din strânsoarea lui. Așa mi-a rămas imaginea lor… Și au trecut douăzeci și unu de ani de atunci… douăzeci și unu…? Ba nu, mai mult... De ce mi-am amintit acum? Chiar nu știu, nu știu ce conexiuni se formează pe cortexul meu… sau poate…!?
Greierii cântau lângă mine. Luna se ridica sus, mare, argintie, ca un bulgăre de gheață. ... (VA URMA ...)

(text protejat de legea dreptului de autor)


Viorica Șerban

Pasiunea scrisului a apărut din anii tinereții, dar fiind foarte pretențioasă cu scrisul ei, publică târziu, la o vârstă înaintată, primele volume de proză. A început cu un volum de nuvele și povestiri ”Focul din tălpi”, publicat la Editura ”Metamorfossi”, Slobozia, în 2018, în care tematica generală este psihologia femeii, trăirile ei pasionale și morale, iubirea ce vindecă sufletele oamenilor. A continuat cu două romane publicate în 2019 la Editura ”Studis” din Iași: ”Iubirea din sertarul de jos” cu o tematică de dragoste, o analiză psihologică a iubirii și ”Moartea vine la al treilea gong” cu o temă ce ține de perioada de după sfârșitul celui de-al doilea război mondial, o întâmplare ce schimbă dramatic destinul a doi camarazi de luptă. Concomitent cu scrisul, este la fel de pasionată de pictură, realizând lucrări apreciate de criticii de artă. Gata de tipărit, are încă trei volume, respectiv: ”Trei femei și un bărbat”, roman, patru destine ce se intersectează, fiecare cu viața și trăirile lui, un volum de nuvele și povestiri și un alt roman,” Fatalitate”, pe care îl vom prezenta integral în 17 episoade, în fiecare joi. Veți întâlni aici multă iubire, iubirea pentru bunică, pentru locurile copilăriei dar și o intrigă a iubirii neâmplinite...

CONTINUARE


adaugat pe 06/02/2020 00:40
CONTINUARE
Vasluianca Viorica Șerban pasionată și de pictură (XIV)
Vă mulțumesc că ați urmărit seriile de picturi cu figuri vasluiene. In speranța că v-au plăcut și le-ați admirat, voi continua cu alte serii de picturi, dar de această dată picturi tematice...
adaugat pe 03/02/2020 00:35
CONTINUARE
Minutul de poezie cu Daniela Oatu
Siragul toamnei Raze obosite mângâie creştetul ploii cu degete albastre. Ce streşini împart~ inimile noastre pe-acelaşi şirag la gâtul toamn...
adaugat pe 01/02/2020 00:30
CONTINUARE
„Un cuplu ciudat”, premieră la Bârlad
Bârlădeni, pregătiți-vă pentru un nou spectacol al Teatrului „Victor Ion Popa”! Actorii bârlădeni repetă intens pentru că premiera piesei „Un cuplu ciudat” bate la ușă. Pe 8 februarie, de la ora 18.30, iubitorii Thaliei vor putea viziona primul spectacol la Bârlad cu piesa lui Neil Simon, binecunoscut dramaturg american, pusă în scenă de regizorul Dorin Mihăilescu...
adaugat pe 30/01/2020 08:00
CONTINUARE
'Fatalitate', de Viorica Șerban (XII)
Episodul XII

Paolo era îngrijorat. Vocea Adei era tristă. Ceva nu era în regulă cu ea. Ar fi vrut să ajungă cât mai repede. Știa că, de fapt, o neliniștea întârzierea lui. Dar nu-și putea lăsa pacienții, ar fi plecat la alt doctor... O va îmbrățișa, și ea se va topi în brațele lui... îi va trece, numai să ajungă mai repede. Știa că va întârzia destul de mult, și acest lucru îi crea o stare de neliniște, întârzia la propria-i nuntă…! Ada i-a vorbit mult de acel sat. Aproape că știa tot ce se întâmpla pe-acolo. I-a povestit cu amănunte despre părinții ei, despre oamenii din sat... dar câte nu a spus ea? A zâmbit ușor, amintindu-și de prima zi când s-a prezentat la părinții lui, acasă. Mama sa a insistat să-i aducă tot o româncă să aibă grijă de ea; era mulțumită de Carolina care făcea mai toată treaba în casă, de la curățenie la mâncare. Și-a spus că se vor înțelege bine, fiind românce amândouă. Când Ada a sunat la poarta vilei, Paolo nu s-a grăbit să-i deschidă. A lăsat-o să aștepte, timp în care el a cercetat-o de la fereastra lui. Ea a privit în jur, a măsurat vila ascunsă după copaci, a observat că iarba domina peisajul verde din curte, iar copacii foșneau în bătaia vântului. A stat și a tot așteptat. Se gândea că nu-i vor deschide și trebuia să se întoarcă înapoi, în România. Dar mai întâi s-ar fi dus la prietena ei, Cerasela, care era la o familie la câteva străzi de acolo. Dar era seară și-i era greu să umble prin Roma la acea oră... În sfârșit, Paolo s-a arătat. A mers către ea, spre poartă, zâmbind. Când l-a văzut, a vrut să plece îndărăt; o luase teama, venise la o bătrână, și... Buona sera, signora! îi spuse Paolo în italiană. Benvenuto!
- Bună seara! abia șoptește, temătoare...
- Nu-ți fie teamă, mia madre ti sta aspettando - mama te așteaptă... Era mirată că acel domn știa și câte ceva românește. De când vorbise cu prietena ei pe facebook că o așteaptă la Roma, ea s-a apucat să învețe limba italiană. I s-a părut ușoară, deși cu gramatica stătea cam prost, dar se descurca acum. Hai, intră, aude îndemnul celui care a deschis poarta grea din fier forjat. Ada nu a intrat. A stat locului fără a se mișca, chiar îi era teamă. Auzise și ea fel de fel de întâmplări despre fete răpite și puse să se prostitueze... ce mai, tremura de frică. Paolo scoate telefonul din buzunar și sună pe cineva, apoi i-l pune Adei la ureche.
- Hai domnișoară, intră, te aștept. Este mio figlio. Paolo, ti guiderá - te va conduce... aude o voce stinsă în telefon. Respirația grea și cuvintele pronunțate cu greu au convins-o pe Ada că nu este niciun pericol. A intrat în casa aceea mare și, de-atunci, acolo a rămas până a venit acasă pentru nuntă. Paolo a învățat-o să vorbească corect italiană, și ea l-a învățat să vorbească românește, numai că el nu a reușit să vorbească chiar corect, i se părea foarte grea gramatica limbii române; cu mama lui Paolo, fiind o doamnă simpatică, a reușit până la urmă să se apropie de ea. Ajutorul ei era simplu: trebuia să o ajute să se îmbrace; să o însoțească la plimbare; să-i citească din reviste; în sfârșit, să fie tot timpul în preajma ei. O punea să-i vorbească despre România, despre sat și despre părinți. Vorbeau amândouă ca și cum se cunoșteau de-o viață. Dar când Paolo era acasă, era și mai multă veselie. Carolina era mai în vârstă decât ea. Făcea mâncare și curățenie prin casă. Ada s-a bucurat că nu trebuia să facă ea mâncare, nu prea se descurca și parcă nu ar fi vrut să fie bucătăreasă... Uneori făceau amândouă mâncare pentru ele, mâncare românească. Într-o duminică, când își puseseră în farfurie sarmale cu mămăliguță, a intrat și Paolo.
- Mama vrea ce mâncați voi, le-a spus râzând. Miroase în toată casa și miroase bine! Ele au încremenit cu fuculițele în mână și de jenă, dar și de teamă că n-o să-i placă bătrânei doamne sărmăluțe în foi de varză murată... Și-n timp ce ele s-au ridicat imediat de la masă și s-au dus să pună în farfurii alte sarmale, a intrat, pe cărucior, mama lui Paolo. A respirat adânc, trăgând aburul sarmalelor în piept și s-a apropiat de masă.
- Voi mangeare fără noi, nu se poate...!? S-a așezat și Paolo la masă, lângă Ada. După ce a luat o sărmăluță în gură, Paolo, plimbându-și limba prin gură a plăcere, i s-a adresat Adei:
- E buono... e` delizioso...! Și așa, la sfârșitul fiecărei săptămâni, Ada și Carolina găteau mâncare românească. Când era cald afară, făceau grătar; puneau mici și cârnați ce sfârâiau împrăștiind mirosul la toate vilele din jur. Într-o astfel de zi, s-au trezit cu doi vecini la poarta lor. L-a întrebat pe Paolo ce se întâmplă în grădina lor că vine la ei un miros fermecător- affascinante … Paolo, zâmbind, îi invită să vadă. În acea zi au făcut mare petrecere. Ada a început să cânte de bucurie; apoi ei au tot insistat să cânte și a cântat până seara târziu. În acea seară, Paolo a cerut-o în căsătorie. A crezut că glumește și a pufnit-o râsul. Când l-a văzut așa de serios, a rămas încremenită, uitându-se în ochii lui. Se întreba în gând: să fi vorbit serios!? Da, vorbise foarte serios. Paolo se îndrăgostise de ea încă din prima zi, când a văzut-o la poartă cu geamantanul în mână. I-a văzut privirea speriată, i-a simțit tremurul trupului, vibrația vocii. Când el a ajuns la poartă, a rămas năuc. Nu i se mai întâmplase până atunci. Si-a spus că e ceva trecător, că-i va trece, dar uite că nu i-a trecut. Trecuse un an de când Ada stătea cu ei în casă. Ea și Carolina aveau două cămăruțe în partea de vest a casei, la parter. Până să vină Ada, Carolina stătea singură în acele camere. S-a bucurat că mai avea cu cine schimba o vorbă, avea cui să-i povestească despre copiii ei. Dar și Ada… nu a tăcut deloc, a tot vorbit despre părinții ei, despre sat… Deși era o diferență de vreo zece ani între ele, s-au legat una de alta. Au devenit prietene și se bucurau că stăpânii sunt oameni de treabă. Într-o zi, Paolo o ia cu el la cabinet; asistenta se învoise pentru câteva zile. Ada a fost surprinsă, s-a înroșit toată. L-a ascultat cu atenție ce are de făcut. Nu te pun să faci injecții, să știi, râde Paolo. Doar să mă ajuți cu pacienții. Uite, aici sunt fișele lor. După cum vezi, sunt în ordine alfabetică. Ei îți vor spune cum îi cheamă, și tu scoți fișa și o pui în ordine, după orele lor de programare. Sigur, era o treabă ușoară, dar ea tremura din tot corpul; nu mai stătuse atât de aproape de el! A tăcut, a pus capul în pământ și așa a făcut, cum i-a spus. În ziua aceea nu a mai făcut altceva. Dar a doua zi a pus-o să le ia tensiunea pacienților. Nu, injecții tot nu te pun să faci, pentru asta îți trebuie școală… Dar, spune-mi, tu ce școală ai făcut? Ada îl privește speriată. Liceul… a răspuns cu vocea tremurândă. Și de ce nu ai mai urmat și altceva? Vocea lui era serioasă. Ochii Adei i s-au umplut cu lacrimi. Nu prea s-a gândit că o va întreba cineva de școală acolo, în Italia… Strînge din umeri, era nedumerită. Nu s-a gândit deloc să mai urmeze și altceva; s-a bucurat că a scăpat de liceu, dar ce să-i spună lui? Nu voia s-o ia drept o proastă… Pentru că… pentru că… Pentru că…? spune Paolo privind-o pe deasupra ochelarilor de vedere. Pentru că la noi, în România, ori ai ori nu ai o facultate cam tot atâția bani iei pentru ce muncești… Bine, bine, înțeleg eu treaba asta cu plata, de asta și plecați din țara voastră. Dar problema este: tu nu ți-ai dorit să-ți faci o profesie!? Parcă nu pot să te cred. Eu am văzut la tine multă sensiblitate. Te-am urmărit cum vorbești cu mama; tu ai o cultură generală serioasă, cum se poate să vrei să rămâi la stadiul acesta!? Desigur, eu mă bucur pentru mama mea că te are pe tine, dar nu crezi că nu e drept pentru creierașul tău să te oprești doar la a-i ține companie unei bătrâne!? Mama mai trăiește câțiva ani, și, după aceea, ce faci, unde te duci, să îngrijești altă bătrână…? Nu se poate…! Cu asta eu nu sunt de acord! Adei i-au dat lacrimile. S-a întors cu fața la fereastră și cu spatele la doctor și a privit tristă strada ce fremăta de oameni. Paolo vine lângă ea și privește și el pe fereastră. Uite, vezi clădirea aceea albă cu dungi bleo? Este o școală, cred că este numai bună pentru tine. Ada a tresărit și s-a întors speriată către el. Mâine dimineață, când venim la cabinet, mergem acolo să vedem cum e cu admiterea. Va fi o problemă echivalarea liceului tău, dar rezolvăm noi până la urmă, dacă tu ești de acord… Este o școală de asistente medicale. Este un colegiu universitar… Ada a zîmbit și l-a privit lung, nedumerită. Ai timp să mergi și la școală și să te ocupi și de mama. Când nu ești tu acasă, este Carolina. Vedem noi… ne descurcăm. Și așa Ada a intrat la cursurile de asistent medical, trimisă de Paolo. Era mulțumit de ea. O controla tot timpul. De multe ori o lua de la școală în zilele când programul lui se sfârșea odată cu cel al cursurilor Adei. Apoi, într-o duminică, când Ada și Carolina s-au dus la un film, Paolo o întreabă pe mama sa, signora Rosalia, dacă o place pe Ada și cât de mult o place, că el ar vrea să-i spună ceva foarte important. Mama lui îl privește zâmbind. Tu mă crezi oarbă? Crezi că nu am văzut cum o privești? Da, e o fată bună și nu-i proastă. Ai făcut bine că ai trimis-o la școală… Hotărât și impresionat în acea seară de vocea ei, dându-și seama că o iubește și că fără ea viața lui nu ar mai avea farmec, îngenunchează acolo, în fața mamei lui și a celor doi vecini, Claudia și Rino, și o cere de soție. Ada l-a privit cu atenție. Îi plăcea bărbatul din fața ei, recunoștea că o intimidează privirea lui. A stat un moment în fața lui nemișcată, neștiind ce să creadă. I-a văzut privirea serioasă, rugătoare; a simțit cum o străpunge firul acela luminos, ce curgea din ochii lui învăluind-o ca într-o vrajă și a răspuns: Da. Apoi a tras adânc aer în piept; voia să se trezească din acel vis sau voia să dureze cât mai mult, nu și-a dat seama… A adormit în acea seară cu visul derulându-se în gene. Dimineață, când s-a trezit, a sărit iute din pat și a dat să se îmbrace; i se părea că e târziu, că a dormit prea mult. Pe noptiera de lângă pat zărește un trandafir roșu, cu petalele desfăcute în lumina caldă a dimineții, așezat pe o foaie albă cu câteva cuvinte scrise cu cerneală roșie. A citit cu vocea tremurândă: ti amo – te iubesc. Foaia tremura ușor în mâna ei. A impresionat-o gestul, dar și mai mult faptul că acea declarație a fost scrisă și în limba ei. Era fericită, fericită…! Acum știa ce înseamnă fericirea. Până atunci se întreba mereu cum este fericirea, cum este să iubești…? Acum știa. Știa și nu-i venea a crede că i se întâmplă ei așa ceva. A vorbit toată ziua cu mama ei la telefon. I-a povestit în amănunt cum se întâmplase. Dar Vera nu s-a lăsat convinsă prea ușor. I-a spus să-l ia pe viitorul ei ginere și să se prezinte cu el în fața ei, să se convingă că ce spune ea este adevărat. Că ea avea doar o fată și nu voia să o dea oricui, unuia de care ea nu știe nimic… Și până la urmă a vorbit Vera mai mult decât Ada, dar au căzut de acord, va veni cu el cam în două săptămâni să-l prezinte alor ei. Acum se simțea ca la ea acasă. Avea impresia că locuiește în acea casă dintotdeauna.
Carolina era bucuroasă. Știa că așa își va păstra și ea serviciul în acea casă bogată. Lăsase doi copii acasă, la mama ei. În țară nu avea cu ce-i crește, nu avea de nici unele. S-a hotărât să plece unde o vedea cu ochii, numai să le poată asigura copiilor un trai mai bun decât al ei. Vorbea cu ei în fiecare seară. Știa fiecare amănunt din viața lor. Vorbea și cu directoarea școlii, profesoara Danielescu, care îi spunea că sunt copii cuminți și silitori. Ea se străduia să le cumpere tot ce își doresc, să-i motiveze să învețe să ajungă singuri să-și cumpere lucruri mai scumpe la care visau. Acum, că Ada se mărita cu Paolo, știa că va putea să-și aducă copii la Roma, să-i dea acolo la școală, să ajungă să trăiască omenește. O apuca uneori o revoltă crâncenă că nu putea face asta în România, în țara ei, că trebuie să stea printre străini. Dar se bucura că poate așa să le fie de ajutor copiilor ei. Dacă ar fi avut tată… poate le-ar fi fost și lor, și ei, mai ușor! Dar el a lăsat-o cu doi copii mici. Pe Zânica abia o născuse, când el a venit într-o seară acasă și i-a spus să plece de la el, că nu vrea să o mai vadă, că din cauza ei trăiesc greu… și că ea l-a împins să bea de necaz. Carolina l-a privit înmărmurită. Cum să plec, Georgică, de acasă cu doi copii mici, ai înnebunit!? Să pleci, nafura ta de femeie, să nu te mai văd. Când m-am însurat cu tine, credeam că ai avere și că vom avea din ce trăi, acum văd că ești o zdreanță… Carolina și-a iești din minți. De asta te-ai însurat tu cu mine, pentru avere!? Unde ai văzut tu că eu aș fi bogată...? Mă-ta avea casă, m-am gândit că o va vinde și-o să ne dea nouă banii… Doamne, Dumnezeule! cum să-și vândă mama casa, e a ei…!? Mă gândeam că dă ortul popii, dar ea nimic… trăiește până la o sută de ani! Bine, Georgică, atunci rămâi tu în poiata asta dărăpănată, că eu mă duc la mama, la casa ei pe care o voiai… Să-ți iei și plozii cu tine, auzi, să nu-i văd în calea mea…! Nu a mai putut, biata Carolina, suporta. A strigat la el de s-a cutremurat baraca în care locuiau. Ticălosule, sunt copiii tăi, cum poți vorbi așa!? Să te duci tu la dracu' învârtindu-te. A bușit-o plânsul. A băgat în două sacoșe câteva lucrușoare găsite la îndemână, a luat-o pe Zânica în brațe și pe Nicolăeș de mânuță și a ieșit pe ușă, strigând printre hohotele de plâns: Să te duci la dracu', împelițatule, să nu te mai văd în fața ochilor… Certurile durau de ceva timp. Viața lor se destrămase imediat ce îl născuse pe băiat. Îl pornise așa, din senin, o ură pe mama ei. Ea nu l-a plăcut de cum l-a văzut la poartă cu Carolina. I-a spus de-atunci că nu pare bărbat bun și că va avea necazuri cu el. Dar ea nu a asculat-o; a acuzat-o că nu o lasă să fie fericită… Apoi, și-a dat seama că mama ei avea toată dreptatea din lume, dar era prea târziu, trebuia să-l păstreze așa cum era, era tatăl copiilor ei… După un timp în care au trăit doar din pensia ridicol de mică a mamei ei, s-a dus să muncească la un restaurant. La început spăla vasele. Ea ar fi vrut să fie ospătară, îi mai ieșea și ei un ciubuc acolo, dar nu era prea arătoasă, cum erau acele fete cu rochii scurte și sânii săltați să se vadă pe jumătate, și apoi nici nu ar fi putut să se îmbrace așa… A tăcut și și-a văzut de treabă. Dar banii câștigați erau puțini tare. Nu le ajungea nici de mâncare, dar să mai cumpere și la copii câte ceva. Apoi, când Nicolăeș a intrat la școală și a văzut câte îi trebuie, s-a hotărât să plece în lumea largă, să-și încerce norocul. După ce a luat primul salariu de la Paolo, a fost chiar mulțumită că a făcut pasul acesta. A trimis toți banii mamei ei, să îmbrace copiii cum trebuie. O apuca dorul, plângea noapte de noapte. Mama lui Paolo a surprins-o cu ochii plânși și, într-o dimineață, îi spune, mângâindu-i obrazul cu dosul palmei: Cumpără-ți un telefon inteligent, cumpără unul și la copii, ia-le și un calculator și ai să vorbești cu ei de câte ori vrei, și mai mult decât atât, poți să-i și vezi. Așa a făcut cu salariul din a doua lună. De atunci a fost mai liniștită. Au trecut deja cinci ani. Acum, că s-a măritat Ada cu Paolo, era sigură că visul ei se va îndeplini și își va aduce copiii lângă ea.

*
Paolo privea în noapte șoseaua ce șerpuia în lumina farurilor. Alerga gândul lui odată cu fascicolul de lumină ce-i deschidea calea, tăind noaptea pe din două. Acum își dorea să ajungă mai repede, să o liniștească pe Ada. Era chiar alarmat la gândul că prin întârzierea lui o face să sufere. O mașină îi taie calea. A frânat brusc, apoi a redresat viteza. S-a uitat cu surprindere cum acea mașină alunecă în negreala noții cu o viteză uimitoare. Își spune în gând că trebuie să fie mai atent, nu cunoștea nici drumul. Și-a amintit de mama sa. A lăsat-o cu lacrimi în ochi. Regreta că nu poate să-și însoțească fiul. De când murise tatăl lui a fost mereu lângă ea. Aprope că nu avea viață personală. De la cabinet, venea direct acasă. Mai făcea din când în când cumpărături, asta până ce Carolina a învățat limba italiană și a învățat și cartierul cu magazinele. Apoi a fost mai liber. A încercat să-i țină companie mamei lui, dar a constat că nu prea se pricepea. Așa a hotărât să-i aducă tot o româncă. Știa că mama sa a îndrăgit-o pe Carolina, și-apoi și ele s-ar fi înțeles mai bine. El trebuia să se ocupe și de afacerea familiei, un boutique de pe strada Via Veneto, unde mergea mai mult în inspecție, să vadă dacă totul decurge bine. Și mergea chiar foarte bine. Acolo era prietena mamei lui, signora Betina. Mama lui, signora Rosalia, îi transmitea prin mesagerie pe internet toate indicațiile. A fost mulțumit de viața lui un timp. Într-o zi, uitându-se în oglindă, a descoperit două fire argintii în păr. Și parcă începuse și un pic de chelie… S-a speriat. Îmbătrânea și nu și-a făcut și el o familie… A avut două relații, dar nu s-a prins sufletul de niciuna. Acele fete i s-au părut a fi prea ușuratice. Prea voiau în fiecare seară să le ducă prin baruri, și lui nu-i plăcea atmosfera gălăgioasă și nici faptul că trebuia să arunce o mulțime de bani pe mai nimic… Și-apoi, a observat că fetele acelea se lăsau îmbrățișate cu ușurință de alți bărbați… Nu, era exclus, nu voia să-i ducă mamei lui una din acelea… Când a văzut-o pe Ada, încremenită în poarta lui, uitându-se speriată în toate părțile, și-a dat seama că o astfel de fată vrea, nu una care să-i sară de gât de la prima vedere… Tresare, în fața lui un microbuz frânează brusc… cosa sta succedendo a Dio… ce se întâmplă, Doamne!? ... (VA URMA ...)

(text protejat de legea dreptului de autor)


Viorica Șerban

Pasiunea scrisului a apărut din anii tinereții, dar fiind foarte pretențioasă cu scrisul ei, publică târziu, la o vârstă înaintată, primele volume de proză. A început cu un volum de nuvele și povestiri ”Focul din tălpi”, publicat la Editura ”Metamorfossi”, Slobozia, în 2018, în care tematica generală este psihologia femeii, trăirile ei pasionale și morale, iubirea ce vindecă sufletele oamenilor. A continuat cu două romane publicate în 2019 la Editura ”Studis” din Iași: ”Iubirea din sertarul de jos” cu o tematică de dragoste, o analiză psihologică a iubirii și ”Moartea vine la al treilea gong” cu o temă ce ține de perioada de după sfârșitul celui de-al doilea război mondial, o întâmplare ce schimbă dramatic destinul a doi camarazi de luptă. Concomitent cu scrisul, este la fel de pasionată de pictură, realizând lucrări apreciate de criticii de artă. Gata de tipărit, are încă trei volume, respectiv: ”Trei femei și un bărbat”, roman, patru destine ce se intersectează, fiecare cu viața și trăirile lui, un volum de nuvele și povestiri și un alt roman,” Fatalitate”, pe care îl vom prezenta integral în 17 episoade, în fiecare joi. Veți întâlni aici multă iubire, iubirea pentru bunică, pentru locurile copilăriei dar și o intrigă a iubirii neâmplinite...

CONTINUARE


adaugat pe 30/01/2020 00:40
CONTINUARE
Vasluianca Viorica Șerban pasionată și de pictură (XIII)
Vă mulțumesc că ați urmărit seriile de picturi cu figuri vasluiene. In speranța că v-au plăcut și le-ați admirat, voi continua cu alte serii de picturi, dar de această dată picturi tematice...
adaugat pe 27/01/2020 07:45
CONTINUARE
 postari mai vechi >>
 Categorii de stiri
Administratie
Politica
Economie
Locuri de munca
Justitie
Cultura
Sanatate
Educatie
Divertisment
Sport
Evenimente
Social
Meleaguri vasluiene
National
International
 Publicitate
 Categorii de videoclip-uri
Administratie
Politica
Educatie
Cultura
Divertisment
Sport
Evenimente
Social
Meleaguri vasluiene
National
 Urmariti-ne si pe Facebook!
 
Afișați
anunțul/reclama
dvs. aici!